Universitatea Cluj-Napoca și Dragan Petricevic își propun obiective mărețe în actualul sezon

Dragan Petricevic vine din Sarajevo, dar poate fi considerat român prin adopție, deși încă nu are cetățenie română. Spune că dacă ar fi descris ca un român, ar putea fi o combinație între un oltean, un ardelean și un bănățean.

„Deși nu am antrenat niciodată în Oltenia, am partea asta a lor vulcanică. Ardelean aș spune pentru că sunt și calculat, iar bănățean pentru că sunt un pic indiferent”.

Amintiri din copilărie și începutul în lumea baschetului

Când vine vorba de copilărie își aduce aminte de multă zăpadă, pentru că vine dintr-un oraș montan. Începuturile la schi, la vârsta de patru ani și hockey-ul pe gheață sunt cele care l-au introdus în lumea sportului.

„Când îmi aduc aminte de copilărie îmi apare în minte o imagine albă, de la iernile petrecute acasă. Eu nu trebuia să merg la munte doar o săptămână, în vacanță, pentru că pârtiile de schi erau la jumătate de oră de casa mea. Cred că aceste ierni îmi făceau copilăria mai fericită”.

Decizia de a deveni antrenor de baschet a luat-o, singur, la vârsta de 18 ani. Dragan Petricevic își aduce aminte că tatăl său era foarte implicat în comunitatea și societatea sportivă. Acesta a avut diferite funcții de-a lungul timpului, de la secretar de club, la vicepreședintele clubului de hockey pe gheață, arbitru internațional de schi la competiții destul de mari. La un moment dat a devenit și președintele unui club de baschet, dar la momentul respectiv Dragan Petricevic era deja antrenor la grupele de copii.

„El m-a format și mi-a dat foarte multă dragoste pentru sport, pentru disciplină și organizare, disciplină pe care și el a preluat-o de la un antrenor de hockey din Cehia, un om care avea niște principii extrem de sănătoase și de profesioniste”.

Războiul și dezastrul din Iugoslavia

Pe lângă copilăria plină de sport și de zăpadă, Dragan Petricevic își aduce aminte că era patriot și își iubea țară, care îi va rămâne în suflet mereu. Însă, la începutul anilor 90, lucrurile au degenerat și a început războiul. Antrenorul își aduce aminte că nu era panicat la momentul respectiv.

„Familia mea nu a fost niciodată crescută într-un spirit naționalist care să se reflecte într-o ură împotriva altor națiuni sau religii.Noi am crescut amestecați, sârbi, musulmani, catolici etc. Când au început problemele, eram inconștient, în sensul că nu realizam ce se întâmplă și am crezut că totul va trece rapid. Mai târziu am realizat că această ură interetnică nu poate apărea peste nopate, ci este sădită de mult timp în adâncimea unor persoane”.

Tehnicianul își aduce aminte perfect ziua în care au început dezastrul și momentele în care s-au tras primele gloanțe. Acesta povestește că era dimineață și se întorsese de puțin timp de la discotecă, unde fusese cu doi prieteni, Samir și Bruno.

„Pe la cinci dimineața a început să se tragă. Maică-mea pe la 6-7 s-a dus la muncă și a venit înapoi foarte repede, deoarece erau baricade pe linia de tramvai. Practic totul a început foarte treptat, mai mult în mediul rural. Apoi a început și în oraș și brusc acesta s-a împărțit. Sarajevo taie un râu, Miljacka. Pe o parte sârbii acaparaseră zona, ca dominație teritorială, iar cealaltă parte era ocupată de armata Bosniei”.

„Nu puteam să rămân acolo și să devin un scut uman, dar nici să lupt împotriva fraților mei nu puteam.”

În acele timpuri, în Serbia, armata era obligatorie, iar el fusese încadrat în rezervă ca lunetist. Odată început războiul era clar că armata bosniacă va veni să-l înroleze pentru a lupta împotriva sârbilor. Dragan Petricevic a luat, împreună cu tatăl său, decizia de părăsi pentru moment țara, urmând să se stabilească la Belgrad. Nu se gândea niciun moment că va ajunge să locuiască în România.

„Nu puteam să rămân acolo și să devin un scut uman, dar nici să merg în armată sârbă și să arunc grenade peste frații mei musulmani și croați, doar pentru că erau de altă naționalitate.Să mă duc în armata bosniacă și să lupt împotriva neamului meu, nici asta nu mi se părea normal”.

Hotărât să plece, a reușit ca printr-o cunoștință, să ajungă pe o listă de evacuări, fiindcă nu existau curse regulate, ci doar zboruri ce evacuau sârbii, pentru a le fi mai ușor să bombardeze Sarajevo de pe dealuri.

„Dar tu ești Petra?”

În dimineața zborului, Petricevic a plecat cu tatăl său spre aeroport. Își amintește că sârbii bombardaseră televiziunea din Sarajevo, iar ei trebuiau să treacă pe acolo. Pe drum au fost opriți de un grup din armata teritorială bosniacă.

„Le-am spus că mergem la aeroport, iar ei aveau un comportament agresiv. Am încercat să le spun că mă voi întoarce, că am o deplasare cu copiii, fiindcă sunt antrenor, dar nu voiam să spun o prostie, căci riscam să ne tragă un Kalasnikov în cap. La un moment dat, unul dintre ei m-a întrebat unde antrenez. I-am spus că că lucrez la Baschet Club Bosna – Sarajevo și i-am arătat bagajul meu, o geantă, pe care o aveam de la club. Atunci el m-a întrebat: «dar tu ești Petra?» (nr. Petra era numele prin care acesta era cunoscut în lumea baschetului din Sarajevo). I-am spus că da, iar în acel moment, individul a zis către ceilalți: «hai, lăsați-l». M-am gândit după, probabil, era fratele mai mare al unui copil pe care îl antrenam. Copiii mă iubeau foarte mult și cred că acesta a fost momentul care m-a salvat”.

Ajuns la aeroport, antrenorul povestește că plecarea nu a avut loc imediat fiindcă armata bosniacă a musulmanilor croați lansase un bombardament, iar aeroportul era închis. După două, trei zile petrecute la fratele tatălui său, acesta a plecat spre Belgrad.

Belgrad, o nouă pagină a vieții

Departe de ura și războiul din Sarajevo, Petricevic a început aici o nouă poveste, însă, după cum spune el, după două, trei luni, fără să lucreze, banii au început să se termine. Mândru și orgolios, dar și încăpățânat din fire, acesta a început să muncească, pentru a-și putea câștiga existența. A lucrat în construcții, a vândut popcorn pe stradă și chiar a fost cărăuș de țigări, căci pe vremea respectivă se făcea contrabandă cu țigări. Cu toate acestea, Petricevic spune că nu se regăsea în aceste activități, căci hotărârea lui era fermă: voia să devină antrenor.

Însă, deși dorința era mare și Serbia era lumea baschetului în acele momente, tânărul tehnician și-a dat seama că fiecare post de antrenor din Serbia ocupat de cineva și mai așteptau încă zece persoane să-l ocupe. Cu toate acestea nu s-a lăsat.

„Am fost la un moment dat la o masă cu un mare antrenor. Peste ceva timp m-am dus la el și l-am întrebat ce să fac să antrenez undeva. El mi-a spus unde să mă prezint și ce să fac să obțin postul pentru antrenor secund la juniori, la Steaua Roșie Belgrad.”

„Nu regret o secundă că am venit aici și că încă sunt aici”

A rămas o perioadăla Steaua Roșie Belgrad, după care, la 24 de ani, a primit o ofertă de la Vršacși a devenit antrenor principal la echipele feminine de divizia A.Acolo l-a cunoscut pe Luka Valerian, antrenor de volei și bun prieten de-al său, care după demiterea de la Vršac l-a sunat și i-a propus să vină în România.

„Eram fără job, iar Luka Valerian mi-a spus că se vrea o schimbare la Cluj. Antrenor era regretatul Gheorghe Roman, un om deosebit. Imediat după sărbători am urcat în mașină și am venit la Cluj, 4 ianuarie 1996”.

Spune că atunci când a venit în România, zăpada era mare și totul era atât de alb, încât credea că a călcat într-un basm. Nu s-a gândit niciodată că ar putea rămâne aici, pentru că nu este genul de om care să se gândească prea mult la viitor.

„Eu iubesc foarte mult țara asta, pe care am găsit-o atunci și de care m-am îndrăgostit iremediabil, cu toate că societatea românească s-a schimbat în ultima vreme. Însă orice ar fi,  nu regret o secundă că am venit aici și că încă sunt aici”.

Își aduce aminte cu drag de câștigarea campionatului în primul sezon cu U Cluj și spune că-i plăcea faptul că se afla în centrul atenției, fiind primul antrenor străin. Astăzi, atenția pe care i-o acordă oamenii îl încarcă și spune că la rândul său dă mult mai mult societății și oamenilor care îl acceptă și îl respectă. 

Despărțirea de Timișoara, dramatică și dureroasă

Deși Clujul a fost primul oraș în care a locuit, Timișoara poartă un loc special în inima lui. Se mândrește cu rezultate bune de-a lungul carierei, dar și cu echipe puternice care i-au trecut prin mână, însă spune că la Timișoara a simțit că participă și contribuie la creșterea unui fenomen baschetbalistic, cum nu a făcut niciunde. Dragan Petricevic recunoaște că începutul la Timișoara a fost dificil. Jucătorii locuiau câte doi în cameră, într-o pensiune la marginea orașului, iar suporterii echipei erau foarte puțini.

„Am început cu maxim 200 de oameni în tribună. S-a creat o nebunie, iar prin sinceritatea și modestia noastră, prin spiritul nostru de luptă am reușit să cucerim inimile suporterilor echipei  ASU Poli Timișoara, acea echipă care a plecat din liga a șasea și a ajuns în liga a doua. Am pus niște principii sănătoase mai înainte de toate.Toată lumea primea banii în același timp, începând cu mine. Se dădea 10% dintr-un salariu, primeam toți 10% dintr-un salariu”.

Antrenorul povestește cu mult drag despre dragostea Druckeriei din Timișoara, despre care spune că este o sursă inepuizabilă de plăcere și energie. Își aduce aminte că s-a apropiat atât de mult de suporterii timișoreni, încât a fost invitat chiar la momentele speciale din viața acestora, cum ar fi nunta. Era un om drag sufletului lor, iar acestea sunt lucrurile care îl leagă foarte mult de Timișoara.Însă, cum orice minune ține doar trei zile, episodul Timișoara s-a terminat dramatic, iar antrenorul a luat decizia de a pleca.

„Plecarea de la Timișoara mi-a schimbat viața foarte mult, iar Clujul era singurul oraș în care mă puteam regăsi. Eu am ales să plec și să dau un semnal de alarmă referitor la ce se întâmplă în sportul timișorean. Au început să plece jucătorii, a început încet-încet să moară echipa și nimeni nu a avut nicio reacție. Mie mi-au plecat șapte jucători în aceeași zi”.

Dragan Petricevic își amintește de meciul amical al Timișoarei cu Steaua Roșie Belgrad, despre care spune că a fost realizabil doar prin relația acestuia de prietenie cu antrenorul echipei sârbe, care în 2015, a terminat printre primele opt în Europa.

După acest amical, care avea loc cu 20 de zile înainte de prezentarea echipei cu care Timișoara trebuia să atace tillul național, la concurență cu Oradea, Cluj și Steaua, antrenorul Petricevic spune că lucrurile au degenerat.

„Echipa ajunsese să meargă la antrenament cu cinci jucători, luni. Vineri începea prima etapă, iar joi se închide perioada legală de transferuri. De luni până joi dimineața am reușit să alcătuiesc un lot pentru ca baschetul din Timișoara să nu se stingă la momentul acela. Apoi să constat că am ajuns să fim nevoiți să mergem la un meci în aceeași zi în care jucam meciul, cu un sandwich în mână, pentru că nu mai erau bani nici de masă caldă, în condițiile în care cu 15 zile înainte aveai buget de 1 milion de euro”.

Cu sufletul și mintea la Timișoara, Dragan Petricevic spune că a plecat de acolo, doar după ce a fost sigur ca echipa nu se va desfiinţa. Acesta spune clar și răspicat că nu-i datorează nimic Timișoarei baschetbalistice, dar consideră, în schimb că Timișoara baschetbalistică îi este în continuare datoare, chiar dacă ignoră acest lucru. Despre suporterii timișoreni spune că le va fi dator mereu, dar că acum vrea să facă treabă bună la Cluj, unde are o datorie față de societate.

„Am avut un mare noroc că am ajuns acum la Cluj, după ce mi s-a întâmplat la Timișoara. Nu m-am gândit în veci vecilor că mă voi întoarce în baschetul feminin, dar am venit doar pentru că era vorba de Cluj. Mie practic, plecarea de la Timișoara, mi-a schimbat viața foarte mult, iar Clujul era singurul oraș în care mă puteam regăsi”.

Dragan Petricevic dând indicații baschetbalistelor de la Universitatea

„Se apropie o plecare, fiindcă simt că este nevoie de o schimbare”

Întrebat unde se vede peste cinci ani, Dragan Petricevic răspunde scurt: „Peste cinci ani de zile m-aș vedea înapoi, aici în România, ca antrenor”.

Spune că este convins că în următorii cinci ani nu va mai rămâne să antreneze în România, pentru că simte că este momentul unei plecări. Nu are încă o favorită, dar nu lasă nimic la voia întâmplării, pentru că atunci când vine vorba de meserie, nu este aventurier.


„Eu am avut diferite perioade în care am simțit nevoia să plec. Acum simt că se apropie o plecare, pentru că este nevoie de o schimbare. Din păcate, în societate ești cel respectat și iubit când pleci. Aaa, și când mori, dar pentru asta nu sunt pregătit” (râde).
Pasiuni și timp liber
Curiozitatea, descoperirea lucrurilor și a oamenilor reprezintă pasiunile lui Dragan Petricevic. Își dorește ca lumina reflectoarelor să meargă întotdeauna pe rezultatele echipei sale, dar spune că, în același timp, vrea să fie genul de om cu care să poți discuta despre orice: lectură, istorie, geografie, cinematografie, politică.

Despre baschetul românesc actual

Despre baschetul românesc spune se află pe niște șine potrivite, doar că depinde foarte mult dacă acesta va merge în continuare înainte sau, dimpotrivă, înapoi.

„Cred că nu se merge destul de mult spre zona managerilor profesioniști care să caute banii. La noi se merge mult pe banii publici și nu există progres. Cred că este nevoie de mai mult marketing și de oameni care să aducă bani, nu doar de cei care să-i primească din oficiu, de la cineva și să îi distribuie. Trebuie să existe preocuparea municipalității, dar la nivel de premiere. Fiecare echipă duce numele orașului mai departe și municipalitatea trebuie să răsplătească efortul echipei, dar cam atât”, încheie Petricevic.

*Foto: Mircea Roșca/sportpictures.eu