Dan Moraru este în primul eșalon de baschet din țara noastră din 1965 până în prezent. A jucat 20 de ani în Divizia A, a fost antrenor, director tehnic și chiar președinte de club. Longevivul om de baschet ne-a acordat un amplu interviu despre cariera sa în sportul cu mingea la coș, începută la 20 de ani când a lăsat voleiul pentru baschet, ca să scape de armată, dar până la urmă tot a fost nevoit să o facă, după zece ani. A jucat la două echipe de club în cei 20 de ani de activitate ca jucător.

Am împărțit interviul cu Dan Moraru în două părți și astăzi vă prezentăm povestea carierei sale de jucător. Acesta este născut în 20 septembrie 1945, la București după care a stat prin diverse părți ale țării. „Cei 7 ani de acasă îi am la Satu Mare, de la 9 ani la 20 la Câmpina. De la 20 la 30 la Galați. De la 30 la 50 la Brașov. De la 50 până aproape de 60 la Dej. De la 60 la Arad”.

A trecut la sportul cu mingea la coș la sugestia unui prieten, în speranța să scape de armată. Dan Moraru a jucat volei până la vârsta de 20 de ani, în Divizia B, ca trăgător principal și este convins că ar fi ajuns în prima ligă și la fileu, pentru că a fost întrebat de antrenorul din Galați dacă nu vrea să treacă la echipa lui.

Am jucat până la 20 de ani volei și eram destul de talentat, jucam la nivel de Divizia B. În anii 60 erau și Divizia B la baschet, și la volei, și la handbal, era un campionat destul de puternic. Un prieten de-al meu, din copilărie, era în anul 1 la Galați, student, și juca la echipa CSU Galați, venind într-o vară acasă, eu jucând volei pe terenurile unui liceu și el jucând baschet lângă noi. La un momentdat nu aveau al 6-lea la baschet ca să joace 3 la 3.

Când a văzut el că sunt îndemânatic, zice Dane, nu vrei să vii la Galați? Aveam aproape 20 de ani și primisem ordin de încorporare să fac armata. Dacă mă scăpați de armată, vin! Și m-am dus. Și am scăpat de armată vreo 10 ani și așa am ajuns baschetbalist.

Dan Moraru este dreptaci și a jucat pe poziția 4 la început, după care a trecut pe 3. Primul său antrenor, Petrică Vasiliu, a făcut multe antrenamente de individualizare pentru a-l ajută să învețe corect tehnica de aruncare. Gălățeanul era absolvent al Facultății de Educație Fizică și era de generație cu echipa Stelei care a dominat până în anii 70 campionatul.

Cum era jucătorul Dan Moraru?

Jucătorul Dan Moraru a fost la început destul de moale din punctul de vedere al vitezei. N-am avut viteză de reacție și de execuție pentru că prea se strângeau toate într-un an și ceva, doi. Trebuia toate să le îmbunătățesc, multă muncă. Am avut noroc de primul antrenor care m-a învățat foarte multe chestiuni corecte din tehnica jocului de baschet. Un an am făcut 300 de zile câte 2 antrenamente pe zi. Și m-a învățat să arunc aproape corect la coș. Iar corectitudinea aruncării îți dă o constantă în precizie. Prin munca pe care m-a pus să o fac, mi-a dezvoltat viteza de reacție și mai ales viteza de execuție. După 2 ani am fost selecționat în lotul de tineret. Probabil că am avut îndemânare și chemare pentru acest sport pentru că prea repede am fost selecționat. N-am avut cine știe ce mare înălțime (1,93) sau mari calități. După aceea la lotul național de seniori am avut noroc de doi mari antrenori: Alexandru Popescu și Mihai Nedef, au făcut și cuplu. 

Cum era baschetul în acea vreme?

Era foarte tehnic. Față de anii 60 chiar este diferență mare la capitolul apărare. Atunci era un pic mai lejeră pentru că se baza pe regula de bază a apărării în baschet de când a inventat Naismith acest sport: câștigă mingea fără să atingi adversarul. Era dusă aproape la extrem această regulă și de vreo 15-20 de ani, obligatoriu, când adversarul n-are mingea este aproape de handbal. În plus, este un pic mai agresivă și apărarea atunci când adversarul are mingea. În rest, relația de 1 la 1 când ai tu mingea, tehnica pe care trebuie să o aplici ca să poți să depășești adversarul, combinațiile de 2, 3 jucători sunt aceleași.

Atunci erau făcute mai lejer pentru că apărarea era un pic mai moale, acum este foarte agresivă atunci când adversarul n-are mingea și te demarci mai greu, mai departe de coș și atunci trebuie foarte multe combinații prin blocaje între oameni care nu au mingea. Acum jucătorii sunt mult mai zdraveni. Calitățile fizice sunt mai bune decât cele de acum 30, 40 de ani. Nu făceam sală de forță. Erau haltere și făceam cu ele sau de bază era partenerul. Ne suiam pe umeri și făceam genuflexiuni sau mai mult cu greutatea proprie. Pe vremea aia nu erau nici săli deajuns. Erau marea majoritate neîncălzite. Parchetul era foarte, foarte dur că era pus direct pe ciment ș.a.m.d.”

Încă o diferență: apărarea pick-and-roll-ului se face în vreo 4 sau chiar 5 feluri, pe când atunci se făcea doar în 2 feluri. Se schimba omul sau nu se schimba omul, dar nu era o regulă, era la latitudinea jucătorilor. De obicei se schimba omul, dar condiția să nu se schimbe oameni mici cu oameni mari. În acea situație nu se mai schimba, încercau să rămână cu același și atunci cel care avea mingea avea spațiu mai mare și mai lejer ca să acționeze, să arunce.

În 1970 Dan Moraru a fost la Jocurile Mondiale Universitare de la Torino, unde a participat și reprezentativa de studenți a Americii. Aceasta a venit în Europa mai devreme să se adapteze fusului orar și a jucat și la București.

Au făcut niște meciuri în Europa. Printre care 2, mai bine zis un meci jumate și în București. Au jucat cu noi și țin minte că m-am rugat de antrenorul lor, care avea 1,75-1,80, să îmi vândă mie bascheții Converse. De ce mă rugam de el, pentru că el avea cel mai mic număr din echipă, 45-46. Nu puteam să port 47, 48, 49, 50. Și acum aș alege. După aceea chinezii făceau bascheți pentru americani, exact stilul ăla. Ăștia moderni acum sunt puțin mai rigizi, însă nu are prea mare importanță gheata de baschet pentru a-ți demonstra tehnica. Participarea la Jocurile Mondiale Universitare la Torino, în 1970, m-a impresionat. Pentru mine mai ales, care n-aveam decât 5 ani în baschet, chiar dacă de doi ani cochetam să prind locul 12, că primele 10 erau ocupate. Ca și amploare, organizare, echipe, a fost Universiada o amintire foarte plăcută și frumoasă”.

Cum a fost să jucați cu adversari străini?

Nu era chiar așa mare diferența între echipele străine, chiar la nivel de echipe de club. Cu excepția URSS, pe urmă a Iugoslaviei și Italiei, vorbesc de nivelul lotului național, nu era prea mare... spre exemplu, prin 67, la campionatele europene din Finlanda, Helsinki, bătaia pentru locul 5 a fost între Iugoslavia și România. Și noi i-am bătut pe sârbi și am luat locul 5. Da dar din 67, 68, 69, sârbii au crescut și noi am rămas cam pe acolo, după aia a început să se simtă diferența între echipele naționale.

Ce s-a întâmplat atunci?

În țările socialiste, până în 90 când s-a dărâmat zidul Berlinului, sportul era politică de stat. Trebuia comuniștii să demonstreze că sistemul este mai bun decât al lor. Ăia, în schimb, au început să investească în sport abia după ce s-au pus calumea cu economia și cu nivelul lor de trai. Din anii 60 și ceva au început să crească. Apropo de volei, la Galați când am fost, când mai jucam și cu ei, ăl mai bătrân dintre voleibaliști a fost trimis în Franța și i-a învățat pe francezi volei. Handbal, Gruia și ceilalți i-au învățat. Noi am rămas aici și ei au progresat.

Dan Moraru a spus și că mulți greci au venit în România să învețe teoria baschetului, având într-o perioadă 100 de locuri la Institutul de Educație Fizică și Sport, față de 50 pentru români. 60% dintre greci luau specializarea baschet și după aceea au mers înapoi și au făcut baschet „învățați de la noi”. Dar aceștia au și multe terenuri unde să îl practice.

Din punct de vedere teoretic, românii sunt foarte buni la baschet. Când am jucat cu americanii atunci în 70, i-a trimis pe la IEFS și aveam unii din ăștia cu teoria. Au început, le-au zis dumneavoastră știți mai mult decât noi. La teorie... practic unde să faci dacă nici mingi n-ai? Am avut atunci performanțe pentru că occidentul de-abia din anii 70 încolo a început să investească în sport. La noi nu poți, când ajungi la sănătate și învățământ sau cultură, n-avem bani că noi trăim numai din taxe și impozite. În România s-au terminat, sunt 3 din astea eventual.

Echipamentele de joc diferă față de perioada când jucați?

Țin minte că prin 65 a importat federația mingi din acestea apropiate celor de astăzi, Volt se numeau și au dat la fiecare echipă câte 6-10 mingi. În rest, ne mai antrenam în 65 și cu mingi de piele cu dop. Ieșea manșonul, îl puneam la loc. Coșurile nu erau din astea de care puteai să te agăți. De asta s-au și inventat în anii 60, sau la sfârșitul lor, inelele care au arc din cauză că se tot spărgeau panourile. Fără să vrei, te agățai de ele și atunci, neavând acest arc, se spărgeau. Atunci a venit inovația ca să atenueze un pic din fixarea inelului de securit. Nu am spart vreun panou, eram ușor. N-aveam decât 80 de kile.

Dan Moraru a jucat la Galați 10 ani. În acea perioadă a fost selecționat prima dată la naționala de tineret și a fost coșgheterul campionatului în 1970. Longevivul om de baschet își amintește că în acea vreme lupta se dădea de la locul 3 în jos, după Steaua și Dinamo, care aveau câte cinci jucători la națională.

Până în 1989 era foarte greu ca o echipă din țară să ia locul 1 sau 2. Și atunci 10 echipe ne băteam pentru locul 3. Era bun și 4 și 5 și 6. Cu Galațiul am avut locul 5-6, eram la mijlocul clasamentului. La fel era și la lotul național de seniori. Când câștiga Steaua campionatul, antrenorul principal la lotul național era cel care a câștigat campionatul. Antrenor secund, obligatoriu, dacă Steaua câștiga campionatul, era de la Dinamo și invers. Dar ca să nu fie supărare, antrenorul principal, că era de la Steaua, își alegea 5. Ăialalți 5 erau de la Dinamo și toți ceilalți, printre care eram și eu câțiva ani, ne băteam pentru celelalte 2 locuri. La tineret era altceva, nu conta Steaua-Dinamo, erau 2,3 dar mai mult nu.

Longevivul om de baschet a jucat doar la două cluburi, câte zece ani. A trecut de la Galați la Brașov pentru a-l urma pe antrenorul de la care a învățat baschetul și nu a scăpat de armată.

Până la urmă a trebuit să fac armata, la 30 de ani, din septembrie până în februarie. Antrenorul meu plecase la Brașov în vara respectivă, în mai 75. M-a căutat și m-a întrebat: Dane, după ce termini armata nu vii la Brașov? Nea Petrică, să știi că aș veni, dar să mă mut. Între timp mă însurasem. A zis că nu e problemă și aunci m-am dus la Brașov unde am jucat între 1975-1985.

Cu formația brașoveană cea mai bună poziție a fost locul 3 în 1979 și a ieșit de alte două ori coșgheter, în 1976 și 1980, ultima dată la 34 de ani și 8 luni. Își amintește despre acel sezon: 

A fost o bătaie crâncenă între mine și Florin Ermurache, care avea 20-21 de ani și eu 34. Nu erau 3 puncte pe vremea aia, dar cred că dacă erau îl băteam mai lejer pentru că el era mai mult 4, nu prea le arunca mai de departe. Se jucau etape duble, sâmbătă seara și duminică dimineața. Etapa din retur, Timișoara la Brașov. Sâmbătă seara, fără trei puncte, am înscris 56 de puncte și duminică am fost puțin mai obosit, la 34 de ani, și am înscris 50. În anul ăla Timișoara a retrogradat.

A prins ca jucător mai multe schimbări de reguli, inclusiv micșorarea timpului de atac de la 30 la 24 de secunde.

După părerea mea era necesară scurtarea că parcă prea era foarte lungă ținerea acestei mingi. Sunt situații în care te bucuri că sunt 30 de secunde în favoarea ta, mai ales pe final de joc și atunci ții 30. Alta e când poți să ții 24 și acțiunile colective se măresc ca și repetare a lor. La un momentdat, echipa care era în apărare, când se arunca la coș cu panoul, puteai ca apărător să sari, dădeai în panou să cadă în inel. După ce cădea în panou o devia apărătorul. La începutul anilor 70 s-a băgat regula asta, dar după un an s-a scos. Acum s-ar da coș obligatoriu. După aceea a fost regula dacă marchezi prima liberă, să o arunci pe a doua. Eu zic că era foarte bună aia. Face puțin mai interesant pentru spectatori. S-a scos.

Ați avut un procedeu favorit?

Aveam două procedee pe care le aplicam în funcție de adversar și îmi ieșeau de foarte multe ori. Cred că am obținut foarte multe faulturi și coșuri, mai ales în atac rapid și contraatac. Driblam cu mâna stângă și făceam pașii adăugați ca să arunc la coș, dar făceam stop, oprire în doi timpi, stângu-dreptu, cu fentă de șut, dar eu eram pe loc și atunci adversarul sărea, de multe ori aproape de planul meu și mă băgam un pic sub el. Faultul era garantat și de multe ori era și coș. A doua, tot pe mâna stângă, era aruncarea pe un picior, pe mână întoarsă, făceam dreptu-stângu și aruncam cu dreapta. E greu să descriu, dar e un procedeu care surprinde apărătorul.

Cum erau salariile jucătorilor?

Oricine trebuia pe vremea aia să fie angajat, depinde dacă aveai specializare. Dacă erai numai sportiv te angaja undeva muncitor în mină sau la CFR, la Rapid erau angajați la CFR, nici nu știau pe unde sunt, dar luau leafa. Eu terminasem educație fizică și nu puteau să mă angajeze antrenor pentru că erau de la catedră sau era Petrică. M-au angajat la club organizator de competiții. Mai era unul, că el se ocupa de tot, dar eu m-am dus și ușor, ușor am început să-mi fac treaba. Mergeam și la antrenamente. Iar în afară de leafa care, ca și acum, era minimum pe economie, mai aveam 400 de lei indemnizația de jucător de Divizia A. Aproape că jucăm pe gratis, dar, în anumite condiții, dacă erai jucător de bază și erai și însurat ți se dădea un apartament cu repartiție și era ca și al tău.  

Dan Moraru a fost ferit de accidentări în timpul carierei de jucător. Singura de care a pomenit a fost „achiziționată” în anul 1 de facultate, la cursul de schi. Când le-a dat drumul pe pârtie a luat o curbă la dreapta și i-a intrat schiul sub o pojghiță de gheață. Genunchiul drept i-a rămas pe loc, s-a umflat și a stat vreo 2 săptămâni în ghips.

Ce colegi de generație și rivali ați mai avut?

Am jucat împotriva 5-ului de aur al Stelei din anii 60: Nedef, Folbert, Fodor, Niculescu, Novacec, Alin Savu. După aceea am jucat împotriva jucătorilor buni și de lot național de la Dinamo. Am fost chiar coleg cu ei la naționala de seniori, în afară de Nedef. Am fost coleg cu Puiu Albu ca și vârstă. Și în rest, cu cei de generația mea, Georgescu, Popa, Zdrenghea, Pîrșu, Tarău.

Cel mai greu adversar pe care l-ați avut?

Întotdeauna când jucam contra lui Steaua și lui Dinamo. Foarte greu mă puteam descurca, mai ales în anul când am ieșit coșgheter. Pentru că fiind duelul între mine și Ermurache, atunci când am jucat cu Steaua, în patru meciuri (2x2), Mihai Nedef, antrenorul lor, îl punea pe Zdrenghea să mă apere 5, 6 minute, un jucător foarte țeapăn. După 6 minute îl băga pe Căpușan. Aveau rolul să nu mă lase să înscriu, să înscrie Ermurache. Eu aveam 34 de ani, Zdrenghea era cu 4 ani mai tânăr și Puiu Căpușan era cu vreo 6, 7. Deci mă luptam și cu tinerețea, și cu calitățile lor. Aceștia doi au fost doi apărători care m-au încurcat atunci când jucam împotriva lor. După aceea au mai fost apărători buni. Ca atacanți, Costel Cernat și Dan Niculescu, amândoi cu 8 ani mai tineri ca mine, buni jucători. Au mai fost de pe la alte echipe, de la Cluj, Rapid București.

Debutul sub tricolor, la echipa de tineret, i-a lăsat o amintire mai puțin plăcută.

Țin minte că am vrut atunci să ies afară din sală, să mă duc la vestiar, să mă-mbrac și să mă duc acasă la Câmpina. Eram de un an și ceva la Galați. Am fost selecționat prima dată la lotul național de tineret. Am jucat meci amical cu Cuba, niște băieți care săreau și alergau de mă uitam, parcă erau extratereștri pentru mine. A fost o fază în care au pierdut ei mingea, a interceptat-o cineva de la noi, eu am rupt-o la fugă pe contraatac și mi-a dat pas. Eram după un an și ceva de baschet, iar în momentul acela eu eram cu mingea la șase metri de panou. Nimeni nu mai era de la mine încolo și eu mă uitam după un coleg să îi dau pas. Țipau ăia din tribune, pentru o secundă, băi, du-te! Mi-am dat seama. Nu știu ce am făcut după aceea, m-a și schimbat. Îmi venea să mă duc la vestiar, să plec acasă să uit de mine. În 68 a fost debutul la naționala mare.

Ați avut vreodată ocazia să jucați la Steaua sau la Dinamo?

Da, în 67 a trimis Mișu Nedef după mine. N-aveam cum să mă duc, din două motive. Eu am vrut să scap de armată, mă duc la armată? Deja în 67 începusem să prind gustul baschetului, al timpului de joc și jucam bine, prost, eu jucam. Pe când la Steaua mă duceam, erau niște jucători mai buni. Nu eram eu primul sau al doilea ca valoare acolo. Atunci am zis: decât sărac la oraș, mai bine boier la sat. După m-a chemat o echipă bună de locul 3, 4 cu bani mulți, tot la București. Nu m-am dus. Chiar dacă am jucat toată viața cu bani puțini ca jucător, sunt conservator de felul meu, am apucat să mă duc undeva, greu mă schimb.

În ultimii ani ca jucător a fost și antrenor, la început secund la CSU Brașov. A avut și o perioadă de trei sezoane când juca la CSU Brașov și era antrenor la echipa feminină Voința Brașov.

Eu am 42 de ani ca antrenor dar 5 ani am fost și jucător și antrenor la băieți, la CSU Brașov. Am făcut-o pe antrenorul secund pentru că în 77 antrenorul meu de la Galați a plecat la Iași. Conform regulii: în momentul în care una din secții, tir, atletism, baschet, rămânea fără antrenor, obligatoriu cine avea la catedră specializarea secției care nu mai avea antrenor, era trecut la club. Antrenorul de schi de la catedră (sărituri) Nea Gică, avea un metru și 60, și-a luat specializare baschet și l-au obligat să vină antrenor. Eu eram deja angajat la club ca și organizator de competiții. Nea Gică, după primul antrenament, m-a chemat și a zis: „Dane știi care e regula. Te rog frumos, ce crezi că trebuie să rămână de la Petrică?” Așa și jucam, conduceam și antrenamentele... N-aveam cum să fiu principal.

În ediția 82-83 jucam la băieți și am fost antrenor la fete la Voința Brașov. În 83-84 am continuat să joc la băieți și eram antrenor la Voința că retrogradasem. Ca antrenor am avut un singur an în Divizia B, restul în Divizia A, dar am spus că am fost numai în Divizia A pentru că eram la băieți jucător la Divizia A. În 85 am scăldat-o, mai mult am fost cu echipa pentru că promovasem și trebuia să mă ocup ca lumea.

Dan Moraru are trecut în CV, la studii, tehnician proiectant în construcții de mașini.

Astea sunt școlile pe care le-am făcut ca să scap de armată. Ca student nu te lua, școală din asta medie nu te lua. N-am fost angajat în domeniu. Cum s-a terminat școala am făcut facultatea, am terminat-o la 28 de ani.

Ați avut vreun idol? Dar o echipă favorită?

Idolii meu au fost Iekeli și Alin Savu. Iekeli era din Mediaș, i se spunea osul. Era destul de slăbuț, dar extraordinar de vivace ca și calități fizice, în sensul că sărea și alerga foarte bine. Asta îl ajuta extrem de mult, cu toate că n-avea tehnică cine știe ce. Pe când Alin Savu avea tehnică foarte bună. Echipa favorită: Chicago Bulls de pe vremea lui Jordan.

*foto: arhiva personală

În cealaltă parte a interviului Dan Moraru ne-a vorbit despre a doua parte a carierei sale în baschet, ca antrenor și conducător, de ce n-a vrut la început să fie antrenor, cum era să întârzie la un antrenament și fetele îl așteptau cu ceasurile în mână, dar și povestea ultimului titlu cucerit pe banca celor de la ICIM Arad, la 68 de ani.