Dacă în prima parte a interviului cu Porter Troupe am arătat amintirile sale cu privire la începuturile sale în România, dar și la perioada Energia Târgu Jiu, în această a doua parte a materialului am abordat cu Troupe partea a doua a carierei sale în țara noastră.

Am vorbit cu sportivul american despre sezoanele petrecute la Steaua și la Pitești, ce a găsit la Craiova, dar și despre noile reguli din baschetul românesc. Porter mi-a povestit care este cea mai frumoasă amintire a sa în legătură cu România, care este mâncarea sa favorită de la noi din țară sau prietenia cu Giordan Watson.

Am vorbit, de asemenea, și despre lucruri mai sensibile, cum ar fi decesul lui Chauncey Hardy și incidentul de la Brăila. Am abordat de asemenea și tema rasismului, dar și împrumuturile culturale pe care societatea românească le-a luat de peste Ocean.  

Citește aici prima parte: Interviu Porter Troupe: Prima reacție când am ajuns aici a fost „În ce m-am băgat?”

Următoarea destinație pentru tine a fost Steaua. Cum a fost trecerea pentru tine, de la un oraș pentru Târgu Jiu la unul mai mare ca Bucureștiul?

Știi... eu sunt din New York…

Aşadar Bucureştiul comparat cu New York-ul este ca Târgu Jiu comparat cu Bucureştiul?

Nu chiar, dar da. *râde*. Sincer m-am simţit mai confortabil. Oraş mai mare, mai multe lucruri de făcut pentru a-mi ţine mintea departe de baschet. Uneori ai nevoie de o pauză, pentru a-ţi limpezi mintea şi să te gândeşti la ceva diferit: „Ce o să mănânc la cină? Există vreun restaurant plăcut? Ce fel de muzică se ascultă acolo?” Era o atmosferă diferită.

Am avut nişte colegi de echipă grozavi acolo. Toată cariera mea am fost binecuvântat să am colegi grozavi, iar la Steaua nu a fost cu nimic mai diferit. Aveau și un staff foarte bun, cu Ionuţ şi Virgil, băieţi cu care încă mă înţeleg bine. Aşa că şi acea experienţă a fost bună. Am fost un pic supărat pentru că eu cred că am avut şansa să câştigăm campionatul în anul acela. Eu m-am accidentat în playoff. Mureşul ne-a bătut, chiar dacă ei nu aveau o echipă mai bună decât a noastră, dar au jucat cu mai mult suflet şi au meritat.

Anul următor m-am dus în Polonia, apoi în Lituania unde am câştigat argintul. A fost foarte bună această experiență în afara României, un nivel mai bun de baschet, jucători mai buni. Cred că am învăţat nişte lecţii valoroase acolo.

Apoi te-ai întors în România, la Piteşti. Aţii avut un sezon nebun, cu multe accidentări.

Da. În primul rând aş vrea să îi mulţumesc lui Hristu pentru că m-a adus acolo, pentru că a crezut în mine ca jucător, mi-a dat voie să fiu eu, chiar şi la vârsta mea, 34 de ani, şi a avut încredere în mine să fiu căpitan şi lider. El şi-a pus job-ul lui la bătaie pentru mine şi am respectat acest lucru. În al doilea rând, da am avut multe accidentări, mult ghinion. Schimbarea formatului competiţiei şi convocările la echipa naţională ne-au stricat jocul. Am început foarte bine, aveam 6-1 şi apoi a venit pauza pentru jocurile echipei naţionale şi ne-am antrenat în 5 oameni. Când au început din nou meciurile noi am fost un pic scoşi din ritm şi din formă şi am luat-o pe o pantă descendentă, ca să spun așa. Ne-au lipsit Corpo, Titus, Matti, Aco, Hristu care a fost antrenor secund la naţională. În acelaşi timp, Andriy Agafonov a avut nişte probleme cu viza. Şi ajunsesem să fim cinci sau şase oameni la antrenamente. Iar apoi, pentru Top 6, Hristu a contat pe şase sau şapte jucători şi băieţii au început să se accidenteze. A fost cu siguranță un sezon greu. Am jucat mare parte din el cu doar cinci jucători importanţi, apoi a fost adus J (n.r. Jonathan Person) în martie, dar era accidentat. A fost greu.

În schimb, am avut un duel foarte greu cu Oradea. Chiar cred că îi puteam bate în acel match-up. În meciul 3 eu am jucat prost. Nu am nicio scuză. Meciul 4 îl puteam câştiga. Dar cred că nu am realizat cât de aproape am fost de victorie. Câştigasem primul meci din Top 6, în al doilea am avut un virus şi am fost la spital, am jucat pe antibiotice, dar nu am fost acelaşi. În a doua jumătate a partidei nu am putut să joc nimic, eram obosit. În al treilea meci am jucat foarte prost şi al patrulea l-am pierdut. Şi acum cred că nu au fost mai buni decât noi, a fost confruntarea pe care o voiam şi mi-aş dori să o putem avea din nou.

În acest sezon te-ai dus la Craiova. Ai aşteptat mult ca cineva să te sune în această vară. Ce s-a întâmplat?

Oamenii au opinii diferite pentru că am 35 de ani. Nici oportunitățile nu au fost prea multe. Nu ştiu. Pentru mine, eu ştiu ce pot să fac, ştiu cum mă simt. Ştiu că la 35 de ani mă mişc mult mai bine decât unii băieţi de 28 de ani. A trebuit să găsesc cea mai bună soluţie.

În Craiova îl respect foarte mult pe antrenor. În opinia mea, Aco Todorov este un geniu al baschetului. El chiar înţelege jocul, jucăm ceva diferit decât toate celelalte echipe. Şi el vede dincolo de vârsta mea, are încredere în mine şi asta pentru mine este un lucru extrem de important. Odată ce am avut o înţelegere, am vorbit cu domnul Toma şi am fost încântat. Cred că avem o echipă grozavă.

Prima dată ai fost aici în 2008. Cât de mult crezi că a evoluat România de atunci?

Cred că România a evoluat mult. În ultimii 10 ani a evoluat cât în 30 de ani. A reuşit să prindă restul Europei din urmă. În urmă cu 10 ani nu puteam să merg aşa pur şi simplu la un restaurant ca ăsta, poate în Bucureşti, dar nu într-un oraş mic. Chiar cred că România a avut un parcurs impresionant. Generaţia tânără vine din urmă cu o altă mentalitate sănătoasă pentru această ţară, trecută prin perioada comunistă, şi pentru lupta pe care România a dus-o în acea perioadă. Tinerii de acum gândesc mult mai progresiv, şi sincer, a fost încântător să vezi România cum creşte.

Cea mai frumoasă amintire a ta din România, fără legătură cu baschetul?

E interesant, nu ştiu. Este o întrebare bună. Am nişte amintiri grozave aici. *are nevoie de 10-20 de secunde pentru a se gândi*. Sincer, o să îţi spun care este, dar tot are un pic legătură cu baschetul… îl ştii pe Camil Beculescu, nu? Joacă la echipa naţională şi e din Târgu Jiu. În primul an al meu aici el avea în jur de 11 sau 12 ani. Şi ne-a văzut jucând şi s-a îndrăgostit de baschet. Eu şi Louis Darby, dădeam dunkuri, coșuri de 3, sărbătoream în stilul nostru, le arătam cum se joacă în stil american. În primul meu an acolo nu mai exista niciun sport în afară de fotbal şi de echipa Pandurii. Când m-am întors în anul următor, ei au construit terenuri de baschet. Astfel, am înțeles că echipa noastră avea un impact foarte mare asupra oraşului. Şi în următorii 5 ani, aceşti copii au câştigat patru campionate la rând. A fost foarte frumos să îi văd că s-au îndrăgostit de baschet datorită nouă. Şi Carla Popescu, care joacă acum pentru Târgovişte şi este o jucătoare foarte bună. Am învăţat-o să arunce pentru că este stângace. Şi încă se poartă cu mine aşa, ca și cum aș fi de un anume nivel și nu mai este cazul. I-am spus „eu joc în prima ligă şi tu o faci la fel”. Suntem contemporani acum. Camil este coleg cu mine acum. Suntem fraţi acum. Cred că a fost foarte interesant să îi văd cum s-au dezvoltat și ca eu mi-am adus într-un fel contribuția.

Ai şi vreo amintire neplăcută? Știu că ai fost aici când s-a întâmplat incidentul din Brăila, dar...

Nu am fost aici când Chauncey Hardy a murit. Eram în Liban. Dar Theo Evans, care a fost primul meu antrenor în Târgu Jiu, era antrenor la Giurgiu atunci. Când am citit prima dată că Chauncey este în comă, în Liban fiind, citeam articolul şi eram „Yo”. Am căutat pe google translate să văd dacă în română „coma” însemnă „comă” … Am fost şocat, a fost nebunie. Mi-a părut foarte rău pentru familia lui şi pentru colegii de echipă, a fost o situaţie teribilă. Nu am luat niciodată parte la aşa ceva şi am fost doar „wow”.

Dar de situaţia din Brăila ce zici?

Cred că a fost un mare ghinion. Am vorbit cu unul din jucătorii lor şi mi-a povestit ce s-a întâmplat. A fost un caz de genul „la locul nepotrivit și la momentul nepotrivit” și s-au luat la ceartă cu niște băieţi cu care nu trebuiau să aibă de-a face. Mi-a părut foarte rău de băieţi. Eşti aici să joci baschet nu să mergi la război. Să te simţi bine cu colegii tăi, să experimentezi locuri noi. Şi să ajungi într-o asemenea situaţie, din care poţi muri, este ceva ireal.

Am văzut pe facebook sau twiter că nişte sportivi care joacă baschet ziceau că jucătorii nu trebuie să meargă în România pentru că este un loc periculos. Crezi că aceste două evenimente sunt reprezentative pentru țara noastră?

Nu. Nu eram aici de atât timp dacă era aşa. În zece ani am fost implicat în două altercaţii. Dacă este implicat alcoolul sau femeile, o să fie mult testosteron în aer. Nu este ceva specific românesc. Face doar parte din viaţă. Se poate întâmpla şi în America. Te uiţi la o femeie, bărbatul ei vine la tine şi te plesneşte și îți spune „nu vorbi cu ea”. Nu este nimic românesc în asta. Sunt doar trist că s-au întâmplat aceste lucruri cu nişte jucători de baschet. În mod special afro-americani pentru că a părut a fi fost un lucru rasist.

Ai avut experiențe rasiste în România?

Nu am experimentat aşa ceva, nu. Poate doar nişte copii mai strigă lucruri stupide doar pentru că au auzit în videoclipuri. Au auzit ceva şi vor să o spună pentru că li se pare amuzant. Dar în mare parte oamenii din România se poartă super cu mine. Nu am nimic rău de zis despre ei.

Care sunt cei mai apropiaţi prieteni ai tăi, după opt ani în România?

Probabil că Giordan este cel mai bun prieten al meu. O parte din foştii colegi de echipă. Când eşti într-o echipă trebuie ori să îţi iubeşti colegi, ori să îi urăşti. Am fost destul de norocos să întâlnesc oameni foarte faini. Peste tot unde am jucat, am cinci sau şase băieţi pe care îi am aproape. Dar Giordan este cel mai bun prieten al meu.

Ce crezi despre faptul că joacă pentru echipa naţională?

Cred că este o oportunitate grozavă pentru Giordan. Sunt fericit pentru el. Îi oferă un cu totul alt nivel de expunere. Cred că este un jucător grozav şi cred că și pentru România e important fiindcă ajută baschetul de aici să crească și mai mult.

Ai fost aici şi ai avut succes cu Energia în Europa: De asemenea ai văzut succesul celor de la Asesoft. Ce crezi despre nivelul competiţiei?

În ultimii doi ani cred că nivelul a scăzut ca fiu sincer cu tine. Înțeleg că vor să îi ajute pe jucătorii tineri să evolueze, dar cred că noile reguli le oferă o plasă de siguranță de care nu aveau nevoie. Şi în echipa mea sunt jucători tineri cu potențial, flămânzi, care vor să fie mai buni. Sunt patru sau cinci băieţi care pot să joace în liga asta şi să aducă o contribuţie importantă pentru următorii 10 ani. Dar trebuie să muncească. Eu am ajuns aici doar pentru că am muncit, ca şi alţi veterani români: Mandache, Titus, Vlad. Ei au trebuit să muncească pentru locul lor, nimeni nu le-a dat nimic. Câteodată, să le dai ceva le dă falsa idee despre cum va fi. Nu-mi place regula asta pentru că aduce nivelul mai jos. În anul în care am jucat cu Energia în Eurochallenge în Final Four nu exista o asemenea regulă. Când jucam la Steaua era încă un nivel foarte bun. Însă anul trecut şi anul acesta simt că nivelul a scăzut. Din cauza regulii sau din cauza restricţiilor financiare. Oricare ar fi.

Oraşul preferat în care ai jucat?

Bucureşti. Îmi place şi Clujul.

Mâncarea favorită?

Îmi place mămăliga, avem şi noi ceva asemănător în State. Îmi place „tochitură”, dacă zic bine? Tochitură. Îmi mai plac sarmalele, ciolanul.

Nouă ne plac foarte mult lucrurile americane. Care crezi că este cel mai amuzant lucru pe care încercăm să îl copiem de la voi?

Cultura Hip Hop. În primul rând țin să spun că eu vă respect muzica, aveţi nişte producători foarte buni şi nişte cântăreţi foarte buni. Dar nu este natural. Ştii tu, eu sunt din Harlem. Şi e natural pentru noi să ne purtăm aşa, să ne îmbrăcăm aşa, să vorbim aşa. Ne vine natural. Dar când aud pe cineva din România care vorbeşte ca mine, sunt ceva de genul „frate, nu trebuie să vorbeşti aşa. E în regulă, calmează-te”. E amuzant pentru mine, dar nu se întâmplă numai în România, ci şi în Europa.

Care e cel mai interesant obicei din România?

Este o întrebare foarte bună… Hmm, România, fiind o ţară ortodoxă, are o mulţime de lucruri religioase care sunt diferite pentru mine. Nu ştiu să zic unul, dar, sincer, îmi plac românii. Îmi place când oamenii sunt pozitivi în majoritatea timpului. Pentru mine asta este foarte revigorant.