Stiri

Kobe Bryant, interviu emoționant: „Măreția reprezintă modul prin care inspiri o persoană să inspire o altă persoană”

David Istrate

David Istrate
12.09.2018

De 5 ori campion al NBA, Kobe Bryant este considerat unul dintre cei mai buni baschetbaliști din toate timpurile. Cunoscut drept o personalitate controversată, Bryant a reușit pe finalul carierei să câștige inclusiv inimile adversarilor și prin carisma sa a devenit una dintre cele mai importante voci din sportul american și nu numai. 

După ce s-a retras în 2016, superstarul născut în Philadelphia a continuat să muncească și a câștigat un premiu Oscar și unul Emmy pentru scurtmetrajul animat „Dear Basketball”. De asemenea, fostul jucător a investit în câteva afaceri, cea mai cunoscută fiind BodyArmor, reușind să facă un profit de 194 milioane de dolari. În plus, Bryant și-a urmat pasiunea de a spune povești și a lansat recent o serie de povestiri numită „The Punies”, urmând ca în octombrie să iasă și o carte „The Mamba Mentality”.

În același timp, Kobe Bryant își face timp să urmărească atât baschetul masculin cât și cel feminin și să îi ajute pe jucătorii mai tineri din liga nord-americană. Astfel, numeroși baschetbaliști dintre care îi enumerăm pe Kyle Kuzma, Jayson Tatum, Giannis Antetokounmpo sau Candace Parker s-au pregătit cu legenda lui LA Lakers. 

În timpul liber, Bryant participă la diverse interviuri iar cel mai nou dintre ele este la emisiunea „School of Greatness” produsă de Lewis Howes. Antreprenorul american s-a arătat foarte încântat de acest interviu, despre care a spus că este unul din preferatele sale, cu toate că are aproape 700 de interviuri la activ. De asemenea, în introducere, Hawes și-a arătat admirația față de Kobe Bryant, despre care a spus că are o inimă mare, cu toate că a realizat o mulțime de performanțe. Interviul a fost unul foarte vast și s-a axat la început pe procesul de maturizare al actualului om de afaceri și povestitor, apoi s-a discutat despre cunoscuta „mamba mentality”, urmând câteva povestiri amuzante legate de coechipierii lui Bryant. Cei doi au discutat și despre importanța psihologiei în sport, despre viața după baschet și despre noile pasiuni ale lui Kobe.

LH: Cine a fost persoana de la care ai învățat cel mai mult în procesul tău de creștere?

KB: Îmi vin în minte mai multe persoane. În primul rând, părinții mei au fost extraordinari pentru că în timp ce creșteam ei m-au învățat importanța imaginației și a curiozității. De asemenea, tot de la ei am înțeles că dacă vreau să realizez ceva măreț nu pot doar să stau și să cred că voi ajunge acolo ci trebuie să muncesc din greu. Astfel, pot să spun că am crescut cu credința fundamentală că toate lucrurile sunt posibile cât timp sunt dispus să fac efort în acel sens.

kobe bryant si tatal sauKobe Bryant și tatăl său, fostul jucător NBA Joe „Jellybean” Bryant

LH: Cine a avut mai multă influența asupra ta: mama sau tatăl tău?

KB: Ambii au avut un impact deosebit însă în momente diferite. Mama era acolo pentru mine zi de zi, în timp ce tatăl meu m-a ajutat într-un moment critic. Într-o vară jucam baschet în liga Sonny Hill și aveam 10, 11 ani. Și îmi amintesc că nu am marcat niciun punct toată vara. Eram foarte supărat și am plâns din această cauză dar tatăl meu m-a îmbrățisat și mi-a spus: „Ascultă, indiferent dacă marchezi 0 puncte sau 60 eu tot te iubesc!”. Acesta este cel mai important lucru pe care îl poți spune unui copil pentru că din acel moment am realizat: „Ok, acum am toată încrederea să eșuez. Dar nu-mi place absolut deloc așa că o să încerc să țintesc spre cele 60 de puncte.”. Și am început să muncesc și să mă antrenez zi de zi.

LH: A fost acela momentul în care ai început să ai mentalitatea ta de a munci din greu?

KB: Cred că atunci mi-a venit pentru prima oară în minte ideea că privirea de ansamblu este foarte importantă. Am înțeles că nu puteam să ajung la fel de bun ca adversarii mei într-o săptămână, nici măcar într-un an. Prin urmare, am început să mă gândesc la ce aspect al jocului meu vreau să îl dezvolt primul. Aruncările, pătrunderile au fost printre primele dar apoi mi-am creat un fel de meniu de noi lucruri de îmbunătățit. În vara următoare am fost puțin mai bun iar în următoarea vară și mai bun iar după încă un an nimeni nu mai avea șanse să mă bată. Și cu toate că nu mă așteptam să progresez atât în doar doi, trei ani s-a întâmplat pentru că am lucrat exercițiile de bază, fundamentele, în timp ce restul se bazau pe atleticitatea lor și pe abilitățile naturale. Iar datorită faptului că am continuat să lucrez la lucrurile simple, restul aspectelor s-au îmbunătățit de la sine, corpul mi s-a dezvoltat, genunchii nu mă mai dureau și de-atunci a fost „game over” pentru adversarii mei.

 

LH: Deci în trei ani ai ajuns de la un baschetbalist care nu marca niciun punct la cel mai bun jucător din statul Pennsylvania. Cum s-a întâmplat aceasta?

KB: Din punctul meu de vedere, este foarte simplu dacă faci matematică, dacă te gândești cât de des joacă baschet copiii. Și acest lucru vreau să îl transmit și fiicei mele și colegelor ei pe care le antrenez: ”E matematică pură. Dacă vrei să fii un jucător excelent se poate dacă în fiecare zi, timp de un an, te antrenezi două, trei ore. Imaginează-ți cât de mult ai progresa.”. Majoritatea copiilor se joaca o oră și jumătate, de două ori pe săptămână. Prin urmare, dacă te antrenezi două, trei ore în fiecare zi vei face salturi uriașe. Și chiar dacă sunt reticenți, le spun și părinților jucătoarelor din echipa mea: „Copiii voștri vor deveni jucătoare foarte bune. Este matematică ușoară: antrenează-te în fiecare zi.”.

 

LH: Ești cunoscut pentru mentalitatea ta supranumită „mamba mentality”.  Cum ai reușit să o dezvolți?

KB: Totul a început în gimnaziu sau în liceu, când majoritatea copiilor împotriva cărora jucam erau din oraș. Prin urmare. ei se uitau la mine și mă considerau slab pentru că provin din suburbiile orașului Philadelphia. De asemenea, din cauza faptului că tatăl meu a jucat în NBA ei credeau că am un statut pe care nu îl merit, obținut ușor. Ei încercau să joace foarte fizic și să mă intimideze prin diferite moduri. Desigur că nu acceptam să fiu atacat așa că am început să mă gândesc și eu cum aș putea să îi atac pe ei și cum aș putea să găsesc moduri prin care să intru în mintea lor și să le arăt că îi domin. Așa a început pentru mine, încercând să obțin avantaje asupra adversarilor mei. De exemplu, țin minte că mergeam an de an într-o tabără all-american și acolo în timp ce toată lumea era la masă eu mă duceam în sală să mă antrenez. Era modalitatea prin care eu încercam să demonstrez că da, chiar dacă sunt din suburbii, nu vei munci mai mult decât mine și voi fi mult mai puternic decât credeau ei. Ca să concluzionez, a început ca un mecanism de auto-apărare dar am ajuns în scurt timp să îmi dau seama că sunt bun la trash-talking astfel că am continuat.

 

LH: Chiar dacă nu eram foarte atletic atunci când făceam sport mi-am propus să compensez prin altceva și astfel am decis să nu ies niciodată să beau și să pierd nopțile. Tu ce-ai făcut în privința aceasta?

KB: Atunci când jucam încercam să învăț cum să obțin maximul de la colegii mei de echipă și majoritatea credeau că e simplu: doar pasează mingea. Dar nu așa îți ajuți coechipierii să devină mai buni ci prin felul în care reușești să le influențezi comportamentul. Prin urmare, le spuneam colegilor:„Avem partide în două zile consecutive așa că nu mă interesează dacă suntem în Miami sau Chicago, nu putem merge în oraș pentru că trebuie să ne odihnim.”. Desigur că ei nu mă ascultau așa că de câteva ori le-am zis: „Ok, ies și eu cu voi și am să beau la fel ca voi.”. Iar în dimineața următoare băteam la ei la ușă la 5 dimineața și le spuneam să se pregătească. Mirați mă întrebau unde mergem și eu le răspundeam: „Eu am petrecut timp cu voi, acum voi trebuie să petreceți timp cu mine. Asta este ceea ce trebuie să facem, să ne antrenăm.”. Și mergeam în sală și apoi în autobuz iar seara aveam meci și de cele mai multe ori coechipierii mei își învățau lecția. Ceea ce voiam să le transmit este aceasta: „Ascultă, dacă vrei să ieși în oraș poti să te duci liniștit dar nu lăsa ca acel lucru să compromită obiectivul pentru care te aflai în acest oraș în primul rând. Deci dacă eu pot să fac asta și să am în continuare energie pentru a mă trezi să mă antrenez trebuie să faci și tu asta sau altfel, stai liniștit în camera ta.”.

 

LH: Care sunt alte lucruri pe care le-ai făcut pentru a ridica nivelul colegilor tăi de echipă?

KB: Cred că trebuie să asculți și să fii atent la ceea ce spun coechipierii tăi și care sunt lucrurile care îi motivează sau care îi enervează. Una dintre poveștile mele preferate este despre Pau Gasol, însă el se supără de fiecare dată când o spun. Am pierdut finala cu Celtics în 2008 după un duel fizic în care ei ne-au distrus. Apoi am plecat la Jocurile Olimpice acolo unde am învins-o pe Spania în meciul pentru medalia de aur. Urma începutul sezonului și Pau a ajuns la antrenament și a găsit în dulapul lui medalia mea de aur atârnată. Ascultă, cu toții știm că ceea ce iubește Pau cel mai mult este țara lui, înseamnă totul pentru el, prin urmare s-a enervat foarte tare pe mine și mi-a spus câteva cuvinte urâte. Atunci i-am răspuns: „Uite, Pau, ai pierdut finala cu Celtics și ai pierdut finala cu noi, ar fi bine să nu ajungi la trei finale pierdute consecutiv.”. Încă de dinainte Pau era un jucător fenomenal dar din acel moment a ajuns la un nivel fizic foarte ridicat, care era exact ceea ce aveam nevoie de la el. Și au urmat două campionate consecutive câștigate împreună.

 

LH: Cât de important este să înțelegi psihologia și comportamentele umane pentru a putea lucra ca o echipă?

KB: Probabil că este cel mai important lucru. Știți, când vă aflați într-o societate ca a noastră poți să realizezi lucruri extraordinare de unul singur însă acestea nu vor ajunge la potențialul maxim decât dacă le faci colectiv. Trebuie să înțelegi cum să faci aceasta și Phil Jackson (n.r. Antrenorul lui Lakers alături de care a câștigat Kobe Bryant cele cinci campionate) era foarte bun. El nu se mulțumea doar să antreneze echipa ci el citea fiecare lucru despre toți jucătorii, despre istoria lor, despre modul în care au crescut, despre cum au fost crescuți și în ce loc. El învăța totul despre fiecare jucător și asta îl ajuta să aibă o înțelegere mai largă și să comunice mult mai bine, ba chiar să îi provoace prin moduri neștiute de nimeni.

 

LH: Când ai învățat că este important să înțelegi cine îți sunt coechipierii și ce le place și ce nu?

KB: Am învățat-o tot de la Phil. A fost o perioadă în 2003 când Shaq a fost accidentat iar Phil m-a chemat la el în birou și mi-a spus: „Avem nevoie de tine să începi să marchezi pentru a câștiga.”. Asta am făcut și am avut o perioadă de 9 confruntări consecutive în care am marcat peste 40 de puncte. După ce Shaq a revenit Phil m-a chemat din nou la el în birou și mi-a spus: „Ok, Kob, am nevoie de tine să te oprești din marcat”. Mirat, l-am întrebat care este motivul pentru care îmi spune aceasta având în vedere că reușiserăm să jucăm foarte bine. Phil a continuat: „Pentru că scopul nostru este să câștigăm campionatul și dacă joci tot așa putem să ajungem în finala conferinței de Vest, dar împotriva echipelor din Est avem nevoie de o forță în spațiul de 3 secunde. Dar dacă vei continua să marchezi atât îl vom pierde pe Shaq. Prin urmare, am nevoie de tine să faci un pas în spate pentru ca Shaq să poată face unul în față.”. Îmi aduc aminte că în acel moment am stat și m-am gândit în sinea mea: „Wow, Phil e un om deștept.”. Și l-am ascultat.

 

LH: Care a fost cea mai mare provocare pentru tine după ce te-ai retras?

KB: Cred că cea mai mare provocare este că viața mea s-a schimbat din multe puncte de vedere. Atunci când joci și marchezi o aruncare sau o ratezi reacția este acolo și poți vedea cum răspund oamenii. În ceea ce fac acum eu nu văd cum oamenii sunt afectați de „Dear Basketball” (n.r. Poemul prin care Kobe Bryant și-a anunțat retragerea în 2015 și care i-a adus un premiu Oscar fostului baschetbalist) sau de „The Punies” (n.r. Cea mai nouă producție a lui Kobe Bryant; o serie de povești pentru copii). Mi-ar plăcea foarte mult să reușesc să văd reacția unei fetițe care ascultă pentru prima oară „The Lily's Lemonade” (n.r. Unul din cântecele originale care fac parte din coloana sonoră a podcastului „The Punies”). Dar cum nu sunt capabil să văd aceste lucruri consider că acesta este aspectul care îmi lipsește cel mai mult: faptul că nu mă pot hrăni din energia fanilor.

LH: Care crezi că este provocarea cea mai des întâlnită în rândul atleților care tocmai s-au retras?

KB: Cred că este frica de a începe ceva nou. Cu această piedică m-am confruntat și eu pentru că după ce am jucat baschet 20 de ani am ajuns la un anumit moment în care m-am gândit: „Ok, trebuie să încep din nou de la baza muntelui și să ajung până în vârf, iar în primul rând eu nici măcar nu știu pe ce munte mă voi cățăra. Nu știu ce voi face și asta mă sperie.”. Dar surprinzător ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost accidentarea mea la tendonul ahilian pentru că m-a forțat să stau acolo și să-mi spun mie însumi: „Ok, ziua aceea ar putea fi chiar azi, sfârșitul carierei tale este foarte aproape așa că ce vei face? Ai anumite idei în legătură cu ce vei face odată ce cariera ta va fi gata dar dacă azi este acea zi?”. Și mereu mă gândeam la aceste aspecte în timp ce eram accidentat și astfel m-am motivat să mă apuc de muncă.

 

LH: Care a fost viziunea ta legată de viitor? Coincide cu ceea ce faci acum sau ai avut alte idei?

KB: Să fiu sincer m-am frământat mult după ce m-am retras pentru că prima întrebare pe care mi-am pus-o, care era cea greșită, a fost: „Care este cea mai profitabilă industrie în care pot intra?”. Eram axat foarte mult pe partea financiară, în special din pricina foștilor atleți care spun că este foarte greu să faci bani după ce te retragi și că salariul de sportiv îți va fi principala sursă de venit. Și îmi amintesc că am ieșit să conduc și mi-am spus: „Ok, nu mai gândi în felul acesta pentru că este greșit. De ce am început să joc baschet? Pentru că am iubit acest sport. Ok, ce iubesc acum? Oh, iubesc să spun povești. Ok, atunci hai să facem asta.”. Și din acel moment am început să mă implic în această industrie și apoi în cea financiară, încercând să îmi reduc șansele de a ajunge în faliment după retragere. De asemenea, am început să mă gândesc în ce pot să îmi investesc banii cel mai eficient. Și astfel am ajuns să investesc în BodyArmor (n.r. Băutură pentru sportivi. Recent, Coca-Cola a anunțat că investește bani în acest proiect care a făcut ca investiția inițială de 6 milioane de dolari a lui Kobe Bryant să crească la 200 de milioane de dolari.) dar totul a început de la accidentarea la tendonul lui Ahile, moment în care am fost nevoit să mă autoevaluez și să mă gândesc la ce urmează după.

 

LH: Poveștile sunt un lucru de care ești foarte pasionat. Poți spune o poveste care a avut un impact mare asupra vieții tale sau ceva ce ai auzit când erai copil și rezonează cu tine: poate o carte sau un film?

KB: Filmele sunt amuzante dar îmi amintesc un citat spus de un profesor de-al meu de engleză de la Lower Merion, pe care îl chema Mr. Fisk. El a zis așa: „Odihnește-te la final, nu la mijloc.”. Și acesta a fost un principiu pe baza căruia am trăit de când mă știu: nu mă voi odihni ci voi continua să trag din greu. Sunt o grămadă de răspunsuri pe care nu le știu, sunt o grămadă de întrebări pe care nu le știu. Dar voi continua să merg mai departe și voi descoperi unele aspecte în timp ce muncesc. Așa că am încercat să trăiesc mereu pe baza acestui citat.

 

LH: Care este întrebarea care te macină cel mai mult?

KB: „Cum să spui o poveste bună?” aceasta este întrebarea. Când am stat și am scris „Dear Basketball” eram foarte îngrijorat în legătură cu ce vreau să transmit. Există anumite moduri și acte prin care îți construiești povestea, cu momente intense și altele mai puțin intense și există anumite formule care au existat de la începutul timpului dar cu toate acestea este o știință foarte inexactă. De aceea întrebarea aceasta este foarte interesantă.

 

LH: Dar de ce îți dorești să spui o poveste extraordinară?

KB: Cred că poveștile pot schimba lumea. Indiferent dacă este o povestire inspirațională sau una informală, nimic din lumea asta nu se mișcă fără povești. Pornind de la politică și până la sport totul se mișcă datorită poveștilor de aceea cred că ele sunt rădăcina a tot ce există. Și dacă ne dorim să facem lumea un loc mai bun, poveștile sunt un bun început. Dar mulți oameni nu înțeleg, spre exemplu în ultimul meu an în ligă cunoștințele mele veneau la mine și mă întrebau ce planuri am pentru viitor. Iar eu le răspundeam: „Voi fi un povestitor.”. În acel moment pufneau în râs și îmi spuneau că va fi diferit, în prima săptămână voi avea depresie, iar în a doua voi fi în perioada de negație. Din acel moment, am obosit să mai răspund la întrebări legate de acest subiect și am început să răspund: „Nu știu. Probabil că voi juca golf.”

 

LH: Ce înseamnă să pierzi pentru tine?

KB: Pe mine mă încântă atunci când pierd pentru că înseamnă că sunt moduri diferite prin care pot deveni mai bun și prin care mi-aș putea da seama cum să folosesc chestiile negative în avantajul meu. Da, într-adevăr, nu îmi place să pierd dar în același timp pot găsi răspunsuri la care nu aș ajunge altfel. Unele răspunsuri sunt acolo și când câștigi dar trebuie să te uiți după ele, să le cauți. Este un proces constant. Este foarte interesant când câștigi dar și când pierzi pentru că procesul ar trebui să fie la fel, ar trebui să te întorci înapoi și să revezi lucrurile pe care ai fi putut să le faci mai bine, sau lucrurile pe care le-ai făcut bine și să îți dai seama cum ai reușit și cum poți să le faci din nou. Provocarea cea mai grea este să te confrunți cu propriile tale greșeli. De exemplu, Kayley Louise Anderson este una dintre cele mai bune baschetbaliste din țară, la nivel de colegiu. Joacă la University of Connecticut și anul acesta va fi ultimul ei an. Louise este din Huntington Beach, foarte aproape de noi, prin urmare mai vine câteodată să lucreze cu anumite fete din echipa mea și să mă ajute la antrenat. UConn tocmai a avut un an dificil după ce au pierdut finala în fața lui Notre Dame. Într-o zi am avut următorul dialog cu Louise:

„Te-ai uitat la meciul cu Notre Dame?”

„Nu, nu vreau să văd acea partidă.”

„Știu, dar vei juca împotriva lui Notre Dame în acest an?”

„Da.”

„Și există o posibilitate să vă întâlniți din nou în finală?”

„Da, s-ar putea.”

„Atunci nu poți să joci împotriva lor fără să știi de ce ai pierdut finala. Greșelile pe care le-ai făcut în acel meci trebuie revăzute și studiate pentru a nu le repeta doar din cauză că nu ai fost destul de curajoasă să faci ceea ce trebuia.”

Prin urmare, ea a venit la mine la birou și ne-am uitat la finală împreună. Trebuie să te confrunți cu anumite lucruri, să înveți. Nu înseamnă că în anul următor va fi mai bine dar cel puțin vei ști că ai făcut tot ce ținea de tine.

 

LH: Care era rutina ta după fiecare joc? Vizionai aproape fiecare partide sau doar anumite meciuri?

KB: Mă uitam la toate, după fiecare confruntare, de la început până la final. Totul a început când Phil a venit la echipă, el având un antrenor secund pe nume Tex Winter, căruia îi spuneam Yoda pentru că avea 82 de ani când a ajuns aici. Tex este responsabil pentru că m-a învățat triunghiul ofensiv (n.r. Triangle offense, o tactică de joc cunoscută în special în rândul echipelor lui Phil Jackson, antrenor ce a reușit să câștige 11 campionate astfel) pe când aveam 21 de ani. Într-o zi m-am dus la el în birou, pe vremea când nu existau ipad-uri și trebuia să suni jos la recepție să îți aducă un televizor ca să poți privi reluările. Și eu credeam că ne vom uita doar la posesiile mele însă nu a fost așa ci Tex Winter m-a pus să vizionez întreaga partidă cu tot cu încălzire și timeout-uri. Așa am văzut fiecare meci din acel sezon cu Yoda care era un om extrem de sincer. Am învățat rapid să mă uit la detalii, la cele mai mărunte aspecte, la limbajul corporal, la energia dintre jucători, atât din cadrul echipei noastre cât și de la adversari. Mă uitam la tactică, la strategia generală și la modurile prin care lucrurile se manifestau tactic, iar pentru că m-am uitat așa de mult jocul a început să încetinească și am devenit capabil să îmi dau seama de tot ce făceau jucătorii. Este o obsesie care vine odată cu asta. Vrei ca lucrurile să fie cât de perfecte pot fi, având însă convingerea că nimic nu va fi vreodată perfect dar provocarea este să încerci. Depinde de tine să controlezi ceea ce poți. Eu mă puteam uita la meciuri toată ziua pentru că știam că deveneam mai bun.

LH: Ai reușit să faci ca și coechipierii tăi să studieze meciurile la fel de mult ca tine?

KB: Nu, nu poți obliga pe nimeni să facă asta, dar ce poti face este să schimbi comportamentul și modul în care vorbesc despre joc. Astfel, în autobuze, avioane sau vestiare, după antrenamente îi chemam pe Pau, Lamar, D-Fish și le arătam faze din partida ce a trecut, iar apoi le vorbeam în termeni executivi. Un lider trebuie să ofere sfaturi tactice și îmbunătățiri practice. În scurt timp au ajuns coechipierii mei să îmi comunice detaliile pe care le spuneam eu la început.

 

LH: Ce ne poți spune despre ultimele sezoane? Ai continuat să studiezi așa de obsesiv ca în primii 10 ani?

KB: Pe finalul carierei am continuat să mă uit la meciuri dar încercam să studiez jucătorii noștri tineri și să vâd în ce aspecte trebuie să se dezvolte și cum îi pot ajuta eu. Asta a fost o provocare uriașă să trece de la cel mai dominant jucător la un sportiv care înțelege că trebuie să își ajute coechipierii.

 

LH: Ai avut vreodată vreo slăbiciune în joc sau un aspect pe care ți-ai fi dorit să îl mai îmbunătățești?

KB: Provocarea cea mai mare pentru mine a fost mereu să arăt empatie și compasiune. A trebuit să înțeleg că ceilalți au o viață în afara baschetului, că au și alte lucruri care pot afecta într-un fel modul cum se antrenează sau cum joacă. Pentru mine a fost greu să înțeleg asta, pentru că pe mine nu m-a afectat niciodată nimic din viața personală în joc, am reușit să compartimentez foarte bine aceste domenii. Cred că din 2009 am început să mă schimb și să fac un efort conștient pentru a-mi înțelege colegii mai bine. Faptul că arăt compasiune și empatie nu înseamnă că devin mai blând ci înseamnă mai mult că sunt dispus să mă dau pe mine deoparte și să întru în papucii altuia pentru a vedea din perspectiva lui. Și apoi trebuia să iau diferite decizii prin care să îi motivez astfel încât să ajungă la alt nivel. Ca lider, slujba ta este să scoți ce-i mai bun din ceilalți chiar dacă lor nu le place în acel moment.

 

LH: Care este performanța de care ești cel mai mândru în acești 20 de ani?

KB: Trebuie să recunosc că victoria împotriva lui Celtics în finala din 2010 este cea mai mare realizare pentru mine pentru că a fost și cea mai dificilă. Jucam împotriva lui Rajon Rondo, Paul Pierce, Kevin Garnett și Ray Allen în timp ce la noi în echipă eram eu cu Pau și cu o mulțime de jucători care nu au fost vruți de alte echipe. Motivul pentru care iubesc așa de mult această serie e pentru că ne-au condus cu 3-2 și urmau două jocuri acasă. Îmi amintesc că stăteam în vestiar după ce ne-au bătut foarte rău și în liniște, uitându-mă în jur, mi-am amintit că ne-au bătut și în 2008. Aceasta trebuia să fie revanșa noastră și ei ne băteau din nou așa că am început să râd. În acel moment, îmi amintesc că Fisher s-a uitat ciudat la mine și Lamar m-a întrebat ce mi se pare amuzant. I-am răspuns că mi se pare amuzant că ne-au bătut foarte rău dar ei n-au prins gluma. Atunci am spus: „Ascultați, dacă la începutul sezonului v-ar fi spus cineva că tot ce trebuie să faceți pentru a câștiga campionatul este să vă impuneți în două meciuri acasă ce ați fi zis? Ei bine, asta e tot ce trebuie să facem: să câștigăm două meciuri acasă. Trebuie să avem grijă în primul joc și apoi vă promit că nu vom pierde meciul 7 pe teren propriu”. Așa că am început cu toții să râdem. Apoi am câștigat următorul joc dar meciul 7 a fost extrem de dificil. Ne conduceau la 15 puncte în sfertul al patrulea și acela a fost momentul în care trebuia să ne adunăm și să demonstrăm că spiritul echipei este unul foarte bun. Am fost capabili să ne ridicăm și chiar dacă eu personal am jucat foarte slab colegii mei m-au acoperit.

LH: De ce te trezești așa de devreme să te antrenezi și în acest moment al vieții după ce te-ai retras?

KB: Există mai multe motive pentru care fac acest lucru. În primul rând, chiar după ce m-am retras mi-am ieșit din formă și am început să mănânc foarte mult așa că am încercat să mă provoc să revin în formă. Însă a fost foarte dificil pentru că nu aveam niciun obiectiv mai măreț așa că am început să îmi stabilesc ținte clare. În al doilea rând, o fac pentru copiii mei care nu pot să vadă cât de mult muncesc. Mă duc la birou sau la studio dar ei nu văd cu adevărat efortul depus, astfel cum putem să ne învățăm copiii ce înseamnă munca din greu? Eu o fac prin antrenamentul fizic. Când mă trezesc la 4 fiica mea cea mare vine cu mine înainte de școală și astfel a devenit un moment tată-fiică. În plus, ea tocmai și-a luat permisul așa că ea conduce. Dincolo de aceste aspecte, prin progresul făcut ea înțelege cât de importantă e munca și faptul că lucrurile iau timp. La fel e și cu fiica mea de 12 ani și ea se antrenează în fiecare zi.

 

LH: Ce îți aduce bucurie cel mai mult?

KB: Momentele în care sunt cu familia mea. Faptul că am fost cu ei toată vara și am reușit să avem activități pe care nu le-am fi putut avea când jucam, din cauza antrenamentelor sau a meciurilor, mi-a adus multă bucurie. De asemenea, să o văd pe Bianka crescând observ multe detalii pe care le-am ratat la Natalia și Gianna.

 

LH:  Ce înseamnă dragostea pentru tine?

KB: Nu aș descrie dragostea ca fericire ci mai degrabă ca o călătorie frumoasă. Aceasta are urcușurile și coborâșurile sale, indiferent dacă este vorba de o căsătorie sau o carieră. Lucrurile nu sunt perfecte, dar prin iubire continui să perseverezi. Și te miști prin furtună până începi să vezi soarele ieșind și apoi inevitabil vine altă furtună dar deja te-ai obișnuit așa că o depășești și pe aceasta. Deci, cred că dragostea este determinarea și persistența de a merge mai departe în momentele bune sau rele împreună cu cineva sau ceva la care ții.

 

LH: Ai dori să vorbești pe scurt despre cartea pe care urmează să o lansezi în viitorul apropiat, numită „The Mamba Mentality”?

KB: Această carte este despre proces și meserie. Am împărțit-o în două secțiuni iar prima se referă la procesul de pregătire în mijlocul unei accidentări sau a unei recuperări în timp ce cea legată de meserie se referă la tactici și performanță. De asemenea, sunt multe fotografii pentru că eu am învățat foarte multe prin acestea. Te poți uita la o poză și să îți dai seama de următoarea mutare a jucătorului după unghiul piciorului sau după modul în care își ține mâinile în apărare. Este un fel de biblie a baschetului.

 

LH: O ultimă întrebare: care este definiția măreției (n.r. Greatness)?

KB: Cred că definiția mea este a încerca să-i inspiri pe oamenii din jur. Măreția nu este ceva ce trăiește sau moare cu o persoană ci este modul prin care inspiri o persoană care la rândul ei inspiră altă persoană până creați ceva ce va rezista pentru eternitate. Și cred că aceasta este provocarea noastră ca oameni: să descoperim cum povestea noastră îi poate impacta pe ceilalți și motiva astfel încât ei să își creeze propria moștenire, măreție.

Interviul integral: 

1 comentariu la aceasta stire:
  • U BT Cluj-Napoca romeovura :

    Foarte frumos
    Un interviu de nota 10. Si o personalitate imensă

    cu 5 ani în urmă (12.09.2018) Raspunde

Daca nu aveţi cont puteţi să accesaţi crearea unui cont nou.

Este interzisă folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoană, autor, articol, afişarea de anunţuri publicitare, jigniri, trivialităţi, injurii aduse celorlalţi cititori sau autori ai altor comentarii. Ne rezervăm dreptul de a cenzura și şterge integral cometarii și interzicerea dreptului de a posta pe site, prin banarea / blocarea IP-ului dvs. BASCHET.RO nu răspunde pentru conţinutul postat de utilizatori în rubrica de comentarii, această responsabilitate revenind integral autorului comentariului.

După ce au fost postate, comentariile nu mai pot fi șterse sau modificate de către autorii acestora!

Cele mai citite
Cele mai Comentate