Prezent la Sibiu, pentru meciul dintre România și Bosnia-Herțegovina, antrenorul Aleksandar Aco Petrovic a vorbit pentru cititorii TotalBaschet pe larg despre sportul cu mingea la coș. Fratele regretatului Drazen Petrovic a vorbit despre baschet la modul general, naționala Bosniei pe care o pregătește acum, dar și despre experiențele trăite pe parchet ori la marginea terenului. În vârstă de 53 ani, Petrovic este un om alături de care un pasionat poate vorbi fără întrerupere despre sportul pe care îl iubește.

Ce părere aveți despre calificările la EuroBasket 2013 până în acest moment din punct de vedere al echipei pe care o antrenați?

Nu am jucat mult până acum. Au fost doar trei meciuri (n.r. interviul a fost realizat în dimineața meciului România - Bosnia-Herțegovina). Consider că echipa noastră a jucat decent până în acest moment. Ne-am descurcat forte bine pe faza ofensivă, dar avem niște probleme din punct de vedere defensiv. Acest lucru consider că se datorează faptului că nu putem juca într-o formulă la lungă, cu o rotație adâncă. Am acum 6-7 jucători de certă calitate însă e greu să poți juca doar cu atâția la fel de bine în ambele faze. Pentru asta avem nevoie de 10 jucători. Dar am încredere că ne vom califica și acest lucru ne oferă un an pentru a construi o echipă complet nouă. Avem mai mulți jucători capabili să intre în rotație.

Referitor la grupa noastră pot să spun că exceptând Olanda toate echipele sunt decente. Va fi foarte greu până la capăt, dar cred eu că Bosnia-Herțegovina are capacitatea de a se califica la EuroBasket 2013.

Despre celelalte grupe, consider că  lucrurile merg pe un făgaș normal. Nu vor exista surprize în momentul în care se va trage linie. Poate Azerbaidjan să furnizeze vreo surpriză, dar știți că această echipă are doi jucători americani naturalizați de un nivel calitativ foarte ridicat.

Nemanja Gordic și Muhamed Pasalic nu se află în lotul Bosniei la această oră. Ambii sunt fundași, amândoi accidentați...

Nu doar ei îmi lipsesc în acest moment. Ne lipsește Bavcic, am mai pierdut un conducător de joc pe lângă cei doi enumerați de dumneavoastră. Suntem foarte strâmtorați în special la poziția 1, unde avem un jucător în momentul de față. Excelent ce-i drept, dar avem nevoie de schimbare și să îi oferim momente de respiro, pentru a nu pierde prea mult din prospețime și luciditate. Ne așteaptă cinci meciuri în care avem nevoie de acest fundaș și el va juca foarte multe minute de joc.

În această vară pentru jucătorul naturalizat îl folosiți pe Zack Wright. De ce nu este Henry Domercant?

În momentul când am fost numit în funcție am purtat o discuție cu federația care a fost de acord cu mine să începem un proces de înnoire a echipei. Astfel, am hotărât să nu insistăm cu jucători ce au trecut de vârsta de 30 de ani. Încercăm să ne gândim în viitor și Bosnia se gândește inclusiv la ediția 2015 a Campionatului European. Iar atunci vom avea nevoie de jucători pregătiți să joace partide cu miză, împotriva unor adversari de calitate. Astfel s-a renunțat în mare la jucătorii de peste 30 de ani. Așa că în pofida celor șase ani foarte buni în care Domercant a jucat pentru Bosnia am ajuns la concluzia că în acest moment este timpul să ne orientăm spre jucători noi. În plus, în viziunea mea asupra echipei naționale a Bosniei-Herțegovina, este nevoie de un jucător foarte bun pe poziția 1. E clar că dispunem de jucător de certă calitate.

Pe de altă parte lucrurile au evoluat în așa manieră încât prezența lui Wright, jucător de poziția 1, este cu atât mai prețioasă în condițiile în care Domercant joacă altă poziție, iar Bosnia are acum probleme la poziția 1.

Da, corect. În campania actuală avem probleme la poziția 1. Dar dacă ne vom califica atunci vom fi mult mai puternici, pentru că la EuroBasket 2013 vom dispune de acei jucători care nu pot fi prezenți acum, despre care am discutat adineauri. Mă refer la Gordic în primul rând, dar și la alții.

De ce nu este Ognjen Kuzmic în lotul Bosniei în această vară?

A fost invitat la echipa națională și s-a pregătit alături de noi aproximativ o săptămână. S-a antrenat foarte bine alături de noi, dar cei care îi controlează cariera sau îl sfătuiesc l-au convins să renunțe la lotul național. Mi s-a părut că au dorit să îi forțeze jucătorului un loc în primii cinci și minute importante de joc, dar eu nu pot să ofer o astfel de garanție nimănui după 6-7 zile de antrenament. Și cred că nimeni nu poate să facă acest lucru. Nici măcar nu apucasem să văd exact cum se descurcă în teren, pentru că în prima parte a pregătirii ne-am concentrat la latura fizică. Eu decid după ce văd jucătorii la lucru în meciuri de pregătire și în funcție de forma jucătorului.

Am înțeles că ați convocat câțiva dintre cei mai buni jucători U18 ai Bosniei, echipă care a obținut promovarea în Divizia A în urmă cu câteva zile la această categorie de vârstă.

Da, așa este. I-am chemat cu scopul de a-i premia oarecum pentru rezultatul obținut. Ei au acum ocazia de a se antrena cu Mirza Teletovic, Nihad Dedovic și ceilalți jucători de calitate pe care îi are actualmente Bosnia. Eu cred că îi ajută acest lucru, dar scopul principal al convocării acestor jucători este de a-i premia pentru rezultatul obținut și eforturile lor în lupta pentru promovarea în Divizia A la U18. Având în vedere că avem accidentați la prima echipă s-au eliberat trei locuri pe care le-am acoperit cu jucători sub 18 ani. Îi va ajuta să se obișnuiască cu munca la echipa națională, pentru că în 2-3 ani le va veni rândul să și joace pentru naționala mare a Bosniei-Herțegovina.

Ce v-a plăcut mai mult: cariera de jucător sau cea de antrenor?

E complet diferit. Însă în ceea ce mă privește întotdeauna am fost genul care s-a gândit în viitor. Dovadă că am decis să-mi închei cariera de jucător la 29 de ani, într-un moment în care mă aflam în top, fiind jucător în echipa națională a Iugoslaviei. Puteam să mai joc cel puțin 3-4 ani, dar am decis să mă opresc pentru că mi-am propus să fiu antrenor. Ținând cont de situația politică din Iugoslavi la începutul anilor 90, după o perioadă de aproximativ un an în care am lucrat ca și antrenor asistent, am devenit principal la Cibona Zagreb.

Munca de jucător e un lucru, iar cea de antrenor este complet diferită. În momentul în care devii antrenori trebuie să uiți tot ce s-a întâmplat cu tine pe teren, în calitate de jucător. E imposibil să faci ceva ca și antrenor dacă începi să te compari cu actualii tăi jucători. E foarte frumos atât ca jucător cât și ca antrenor, dar sunt meserii complet diferite.

E mai stresant în funcția de antrenor?

Bine-nțeles. Ca jucător trebuie să te gândești la tine și modul în care trebuie să joci pentru a fi parte din echipă. Când ești antrenor trebuie să te gândești la toți jucătorii și la multe alte lucruri.

Care e diferența între a antrena la nivel de club și la echipe naționale?

E o diferență mare. La club poți să-ți antrenezi echipa în fiecare zi timp de 10 luni pe an. Ai posibilitatea de a crește în valoare ca și echipă. În schimb, la echipa națională cel mai important este să aduci jucătorii potriviți și să poți face selecția din două puncte de vedere: calitatea jucătorilor și să poți crea o atmosferă bună, care să-i facă pe jucători să răspundă pozitiv. Dacă nu le ai pe amândouă vei avea două luni dificile. Nu ai timp. E obligatoriu să alegi jucătorii potriviți.

Când veți reveni la nivel de club?

De-a lungul carierei mele ca antrenor, din punct de vedere pur profesional, am făcut câteva greșeli. Am antrenat naționala Croației de două ori și acum, cu Bosnia, este al 3-lea angajament pentru mine ca și antrenor al unei echipe naționale. Revenind la greșeli, eu nu consider că am luat decizia greșită, dar din punct de vedere pur baschetbalistic e posibil să fi fost o eroare pentru că ajungi la o anumită vârstă și te întrebi de ce nu antrenezi la nivelul la care ți-ai dori sau poate crezi că meriți să te afli.

În sezonul 1997 am antrenat pe Sevilla, echipă alături de care am avansat în finala campionatului după ce cu un sezon înainte echipa terminase pe locul 13. Am eliminat Real Madrid în drum spre acea finală, iar la încheierea sezonului am decis să revin la Cibona din motive familiale. Primisem atunci o mulțime de oferte de la cluburile puternice din Spania. Real Madrid mi-a pus contractul pe masă, dar am refuzat. Motivul a fost familia. Copii mei începeau școala și în acel moment al vieții am considerat că familia vine pe primul loc. În același timp am avut posibilitatea să-mi continui cariera și să fiu alături de familie. Dar, după ce refuzi pe Real Madrid poți să fii sigur că un astfel de club nu va mai bate a doua oară la ușa ta. Însă, sunt împăcat cu mine însumi pentru că știu ce fel de antrenor sunt.

Regretați că ați refuzat Realul?

Desigur există momente de regret. Cine nu ar regreta după atâția ani că a irosit șansa de a pregăti clubul cu cele mai multe trofee în Europa la nivel de baschet masculin? Dar nu puteam atunci să decid doar din punct de vedere baschetbalistic. Nu sunt genul de om care să-și sacrifice familia pentru carieră. Însă anii trec și vezi că nu te afli la un nivel unde ar trebui să fii, atunci apar și regretele.

Ați demisionat din funcția de antrenor al Cedevitei în urmă cu un an după o înfrângere în Cupa Croației pe mâna unei echipe mai tinere și cu o rotație foarte scurtă. De ce ați făcut acest lucru?

Mi-am înaintat demisia pentru că acela a fost un meci pe care echipa mea trebuia să-l câștige chiar și fără antrenor. Jucasem cu Zadar, echipă care a folosit doar cinci jucători și niciunul cu experiență. Era limpede cine trebuia să câștige. Am desconsiderat adversarul și am pierdut. Demisia nu a fost acceptată și ulterior am ajuns în finala EuroCup.

Să revenim la perioada în care ați jucat. Iugoslavia a cucerit mai multe medalii de bronz cu dumneavoastră pe teren. Cum a fost să jucați alături de fratele dumneavoastră (Drazen Petrovic)?

Cu Drazen am jucat mai mult la echipa națională. Îmi amintesc că am cucerit împreună Euroliga de două ori la Cibona, dar apoi drumurile noastre s-au separat. Eu am fost înrolat în armată, pe vremea aceea fiind obligatorie, iar apoi mi-am continuat cariera în Italia, la Scavolini Pesaro. Dar la echipa națională am avut câțiva ani frumoși împreună. A fost extraordinar să știi că în echipa ta evoluează jucătorul decisiv, cel mai bun din Europa la acel moment. A fost ușor să joci alături de Drazen pentru că avea darul de a te pune într-o situație în care să se simți mai bun. Revenind la ce ați spus, a fost interesant că în perioada pe care eu am petrecut-o la echipa națională am câștigat toate meciurile mai puțin semifinalele (râde). Nu înțeleg nici astăzi cum s-a întâmplat ca de fiecare dată să pierdem în semifinale. Întotdeauna am avut adversari de calibru. Ce-i drept i-am întâlnit și în alte faze ale turneelor, dar noi de fiecare dată pierdeam în semifinale. E ciudat. Dar apoi, după ce m-am retras a venit noua generație, cu Divac, Kukoc, Radja, Zdovc, care a devenit generația de aur a Iugoslaviei.

Cum v-ați simțit alături de Drazen, știind că fratele dumneavoastră este cel mai bun jucător din Europa?

Când am jucat împreună eu evoluam poziția 1 și el poziția 2. Ca să glumesc puțin, de mine a depins dacă mingea ajungea la el. A fost cel mai mai bun jucător al echipei, însă eu eram cel care decidea cum este jucată fiecare fază.

Ați jucat alături de jucători din Bosnia sau Serbia, precum Delibasic sau Divac. Desigur mulți alții. Cum v-ați simțit alături de ei?

Eu mi-am încheiat cariera când antrenorul Kresimir Cosic a decis să aducă jucătorii tineri în echipa națională. Am jucat alături de Divac doi ani, dar a fost ceva impresionant să joci alături de acei tineri, care ulterior au devenit campioni mondiali.

La rândul meu, în calitate de tânăr jucător al evoluat alături de nume consacrate ale baschetului iugoslav. Țin mine că am jucat în Columbia, în anul 1982. A fost o onoare pentru că am jucat alături de jucători celebri ca Dalipagic, Delibasic, Kikanovic, Radovanovic. Îmi amintesc de finala mică a mondialului din 1982, cu Spania, când majoritatea jucătorilor experimentați au fost descalificați din echipa noastră, fiind vorba despre un meci cu două reprize de prelungiri. Am marcat atunci vreo 8 puncte în ultimele cinci minute de joc și am întors soarta meciului pentru a câștiga prima medalie importantă din cariera mea la echipa națională. A fost minunat pentru că nu apucasem să joc prea mult.

Am avut ocazia să joc între două generații excepționale pentru baschetul iugoslav. Am jucat între 1982 și 1987 în prima reprezentativă, fiind niște ani și aventuri de neuitat.

O lume întreagă a văzut documentarul cu Drazen și Vlade Divac. Care este relația familiei dumneavoastră în acest moment cu Vlade Divac?

De-a lungul anilor nu a existat o problemă între familia mea și Vlade Divac. Am comunicat foarte bine și nu au existat probleme de acest gen. Desigur, războiul i-a îndepărtat pe oameni într-un fel, vorbesc la modul general. Și asta e posibil să se fi simțit. Dar, referitor la documentar, acesta a fost produs de către NBA. Scopul a fost acela de a prezenta povestea pionierilor baschetului european, a celor care au deschis calea pentru jucătorii din Europa către NBA. Însă pot să spun că ceea ce este prezentat în documentar este real în proporție de aproape 100%. Așa cum este prezentat în documentar s-au desfășurat lucrurile între Drazen și Vlade Divac.

Am vorbit despre faptul că ați antrenat echipa națională a Croației în două rânduri. S-a întâmplat și în 1995, atunci când echipa Croației a părăsit ceremonia de premiere, în calitate de medaliată cu bronz, în momentul în care Iugoslavia (alcătuită în acel moment din Serbia, Muntenegru și Kosovo) a urcat pe prima treaptă a podiumului. De ce s-a întâmplat acest lucru?

În acel moment, pentru noi, războiul era încă în desfășurare și mai mult, tensiunile între cele două țări erau la cote ridicate. De asemenea, competiția a fost una extraordinară, cu trei echipe puternice: Iugoslavia, Lituania și Croația. Noi rămăseserăm puternici în pofida faptului că Drazen nu mai era alături de noi. S-a exercitat o puternică presiune asupra acelei echipe în 1995. Decizia de a părăsi ceremonia nu a fost luată de noi. Ea a fost luată la nivel politic. Dar acum, amintindu-mi acel incident, sunt de părere că a fost o greșeală din partea noastră să părăsim ceremonia de premiere. De fapt, în pofida războiului și a tensiunilor dintre cele două țări, a fost ceva complet greșit.

Ce părere aveți despre baschetul românesc?

În pofida problemelor din anii trecuți se pare că s-au stabilizat puțin lucrurile la nivelul echipei naționale. Se ridică un semn de întrebare cu privire la modul în care sunt crescuți și formați jucătorii care vin din urmă. Dar în momentul de față în echipa națională a României găsim câțiva jucători de valoare. Mă refer în mod deosebit la Vlad Moldoveanu. Este un jucător pe care l-am urmărit cu atenție în ultimul sezon, la Benetton Treviso. Mai ales la meciurile cu Cedevita. Mai sunt alți 2-3 jucători interesanți.

Important este ca această echipă a României să aibă continuitate și să dovedească faptul că poate fi competitivă. Nu mă refer la un singur meci, pentru că un meci nebun e un lucru și să arăți ca o adevărată echipă pe termen lung sunt lucruri complet diferite. Este nevoie de continuitate și constanță. Jucătorii înalți mi se par importanți. Drăgușin și Baciu pot fi competitivi.

Însă, nu știu exact care e situația cu jucătorii tineri. Mă refer la cei care vin din urmă, la loturile de juniori. Este important ca echipele naționale de juniori să urce în primul eșalon, pentru că acolo pot întâlni adversari de valoare, care în mod cert vor aduce un plus la acest capitol și echipei României. Jucând împotriva celor mai buni poți să progresezi.

Credeți că lipsa jucătorilor români din campionatele puternice ale Europei este un impediment în calea succesului pentru echipa națională?

Poate să fie. Nu știu exact care este nivelul campionatului intern și modul în care este el organizat. Știu sigur că bugetele cresc în campionatul din România, este ceva important și un lucru despre care se discută în străinătate.

Pe de altă parte nu știu în ce măsură ajută baschetul românesc să permiți folosirea a șase jucători străini. Nu știu ce avantaje îi oferă baschetbalistului român faptul că echipele au dreptul la șase străini, însă dacă ești cu adevărat bun și ai calitate vei juca, indiferent câți străini joacă. Faptul că sunt mulți jucători buni într-o echipă te ajută să crești pentru că antrenamentele sunt mai puternice. Însă, baschetbalistului român trebuie să i se acorde o șansă.

În România baschetul nu este la fel de popular precum în fosta Iugoslavie sau în fosta Uniune Sovietică. De aici rezultă că nici calitatea baschetului nu este aceeași. Cum poate fi îmbunătățit baschetul în opinia dumneavoastră?

Totul începe de la antrenori. O țară ce are antrenori de valoare la nivel juvenil este clar o forță în baschet. Trebuie să existe acei oameni care să știe cum să ridice valoarea copiilor. Antrenorul echipei naționale nu are ce să facă în două luni. Nimeni nu poate să facă minuni. Important este ca antrenorii de la cluburi să știe cum să-i împingă pe jucători, să-i forțeze să-și depășească limitele, să crească în valoare. Eu cred că totul se rezumă la antrenori. Înțeleg faptul că unii antrenori preferă să mizeze pe un jucător străin, mai experimentat și mai călit. De asemenea, acest lucru poate fi cerut de proprietarul clubului pentru a-și umple sala la meciuri. Dar, pentru a avea jucători români de valoare trebuie să vă întoarceți atenția asupra celor tineri. Ei trebuiesc îndrumați și încurajați. Doar așa veți avea jucători de valoare.

Dumneavoastră ați fost numit antrenor al naționalei în februarie. În schimb, Mladen Ostojic a fost numit cu câteva zile înaintea reunirii...

Federația din Bosnia și-a schimbat viziunea asupra baschetului în urmă cu un an. Au decis să schimbe strategia și oamenii sunt determinați să ridice nivelul baschetului în special în privința echipei naționale. Au schimbat multe lucruri într-un timp foarte scurt. Inclusiv la nivelul antrenorului echipei naționale. Au selectat mai multe nume și chiar dacă ar fi fost numit altcineva în locul meu, pentru că au fost intervievați alți 3-4 antrenori, lucrurile mergeau într-o direcție corectă. O dovadă în acest sens este perioada de pregătire premergătoare calificărilor la EuroBasket. Au fost foarte multe meciuri puternice, cu adversari de valoare, iar meciurile de pe teren propriu s-au desfășurat în prezența a câte 7.000 spectatori, dovadă că s-a făcut o propagandă de popularizare a baschetului și a meciurilor echipei naționale. Chiar și la înfrângerea cu Georgia, publicul a fost încântat de spiritul de luptă al băieților noștri și în pofida înfrângerii au plecat acasă încântați de faptul că jucătorii au foerit un real spectacol și chiar dacă a fost o înfrângere dureroasă publicul a apreciat și cred că a fost convins să revină și la următoarele meciuri.

Se spune că e mai bine să pierzi astfel de meciuri la 20-30 de puncte diferență în locul unui eșec la un punct pe o revenire de la minus 20 mai ales că trei zile mai târziu aveți un alt meci și nu se șterge din memorie așa ușor o înfrângere precum cea cu Georgia. Ce părere aveți?

Sunt și eu de acord cu acest lucru. Am venit aici răniți nu doar fizic, dar și psihic. Dar am avut o datorie față de noi înșine și față de publicul nostru. Nu puteam accepta să pierdem la o diferență mare. E imposibil să joci baschet altfel. Am avut șansa să învingem, dar pe ultima posesie nu am luat cea mai bună decizie cu mingea și am pierdut. Înfrângerea face parte din joc, însă noi sunt obligați să facem totul pentru a învinge. Atunci putem ieși de pe teren cu capul ridicat.

Dacă ați avea posibilitatea de a discuta cu iubitorii baschetului românesc ce mesaj le-ați transmite?

Mi-aș dori să am posibilitatea de a vorbi cu antrenorii români și cu cluburile. I-aș sfătui să se uite cu mai multă atenție la jucătorii români. Ei reprezintă viitorul. Dacă au 1-2 jucători de perspectivă, talentați, să îi forțeze și să se preocupe de jocul lor, de soarta lor. Important este să li se acorde șansa de a juca.

Citiți și

Mirza Teletovic: "Pentru a avea succes trebuie să iubești lucrul pe care îl faci"